Să începem cu o banalitate: e greu să numesc doar zece cărți :-).
Și să continuăm cu lucruri serioase. Ca să scrii, trebuie mai întâi să citești; am chiar și o rată citit/scris, cred că la o carte scrisă ar trebui să fi citit măcar câteva sute. Măcar.
Criteriul după care îmi alcătuiesc topul (și calific o carte, în mintea mea, drept bună sau nu) este forța impresiei pe care mi-o lasă. Oricum ar fi ea, impresia asta trebuie să dăinuie ceva vreme, să treacă proba timpului, să-mi adaste în minte zile întregi după ce am citit-o și să-mi aduc aminte ani după aceea de felul în care m-a făcut să mă simt, chiar dacă nu mai știu numele personajelor, acțiunea sau chiar despre ce era vorba (veți vedea că am un astfel de exemplu chiar în acest top).
Abia acum poate veni și clasamentul (subiectiv, chinuit, retranscris – cu excepția primelor trei locuri, stabile de ani de zile -, abia încumetat, în cele din urmă):
Război și pace, L. N. Tolstoi – cel mai banal loc 1 din lume, dar și cel pentru care sufletul meu literar este pe deplin împăcat. În ceea ce mă privește, asta este cea mai bună carte din lume, a tuturor timpurilor, și nu știu dacă se va mai scrie una la fel. Prima dată am citit Război și pace la 17 ani, apoi peste alți 25 de ani, și i-am regăsit neștirbite frumusețea, măreția, impetuozitatea. Mi-l imaginez pe Lev scriind cu tocul pe hârtie groasă, cu barba albă răsfirată pe masa de lemn, și-l văd pe prințul Andrei, mai viu și mai real decât oamenii din existența adevărată. Război și pace este PĂMÂNTUL.
Jocul de smarald, Ioan Petru Culianu – fermecătoare și adâncă, această carte este ca o APĂ. Scriitura fluidă, scufundarea în cultura renascentistă, profunzimea evocării acelor vremuri, toate curg în izvor limpede, verde, direct în minte și lasă urme, așa cum numai apa o poate face. Pe de altă parte, ezoterismul și magia, intriga polițistă așternută peste suavul La Primavera al lui Botticelli sunt elementele picante ale unui roman care amintește de Numele trandafirului al lui Umberto Eco, o altă carte ce și-ar fi putut cu ușurință găsi locul în acest top.
Soarele gol, Isaac Asimov – e atât de spectaculoasă, încât nici n-am avut impresia că citesc un SF. Partea de reflecție și subtext s-a dovedit așa de puternică, mesajul și semnificația atât de importante, încât (deși sunt devoratoare a genului) componenta de science-fiction a trecut pe planul al doilea, servind doar ca suport și pretext al unor gânduri despre înstrăinare, singurătate și, în cele din urmă, alienare. Și am rămas și cu FOCUL din soare, fie el și gol.
Metamorfoza, Franz Kafka – ok, îmi plac și Castelul, și Procesul. Dar Metamorfoza – wow, Metamorfoza e suferință pură în înveliș literar. Te gândești la Gregor Samsa și parcă simți cum îți crește pe corp învelișul cheratinos, cum ți se îmbățoșează elitrele, cum toată existența umană încearcă, zi de zi, minut cu minut, să-și depășească strania condiție de gândac de bucătărie cățărându-se pe masă. Metamorfoza doare ca o suliță de METAL înfiptă în coaste; poți trăi cu ea, dar n-o poți scoate și îți rămâne acolo ani întregi, forțându-te să n-o uiți.
Pentru cine bat clopotele, Ernest Hemingway – în cartea asta e măreție. Peste tot. Viața, războiul, iubirea, moartea, în toate astea respiră un Hemingway masiv, între pământ și cer. Iar destinul lovește cu toată forța, așa cum te-ai aștepta cu mintea, dar nu te-ai aștepta cu sufletul. Cartea asta este puternică și înaltă ca o pădure, e LEMNUL.
Dragostea in vremea holerei, Gabriel Garcia-Marquez – lentoarea, răcoarea dintre ziduri în după-amiezile toride, așteptarea cu anii, iubirea târzie și sexul la bătrânețe, tandrețea unui amant trecut, viața cu toate ale ei, bune și rele, morți, nunți, nașteri, toate trecând cumva pe lângă tine în timp ce le simți intens în existența personajelor, pasiunea și tumultul sud-americane, uneori toropite, alteori impetuoase, ce să mai spui despre ea, decât că te pufnește râsul la exterior și plânsul la interior, iar la final te duci la cine se nimerește prin preajmă și-i spui: „Băi, tu ai citit cartea asta? Pune naibii mâna și citește-o”. E PASIUNE pură, minunată, perfectă.
Ambasadorii, Henry James – am citit-o de mult, de mult de tot, acum vreo 25 de ani. Nu-mi mai aduc aminte din ea decât atmosfera deosebit de aristocrată, aerul nobil, frumusețea poveștii și a scriiturii. Plus duioșia unei vârste care se descoperă, uimită și plină de naivitate. E tot ce-mi amintesc, dar impresia pe care mi-a lăsat-o a fost atât de puternică, încât o păstrez în top ca pe AER.
Chirițele, Vasile Alecsandri – ei, aici am amintiri bune și recente. Le tot recitesc pe Chirițe de vreo 35 de ani, cam o dată la cinci ani. Greu de găsit comedii mai spumoase, mai rafinate și mai pline de ironii istețe. După gustul meu, Chirițele trec înaintea comediilor lui Caragiale, poate și datorită forței extraordinare a personajului feminin, cu care se poate compara, doar într-o oarecare măsură, numai Zița din O noapte furtunoasă. Deși nu, nici măcar. Chirița este progresista perfectă, isprăvniceasa provincială plimbată pe la „Paris, în Țara Nemțească” 🙂 Aș vorbi despre ea pagini întregi, este o minunăție de carte, e RÂS și STIHIE.
Mâna stângă a întunericului, Ursula K. Le Guin – am început să citesc Le Guin când mi s-a spus că stilul meu seamănă cu al ei. Și când am început, nu m-am mai oprit, am devorat patru-cinci volume, pe nerăsuflate. Totuși, cel mai mult mi-a plăcut Mâna stângă a întunericului, o carte stranie, tandră ca o mătase. În ciuda frigului, a zăpezilor copleșitoare, ciudații hermafrodiți (sau androgini?) de pe planeta Gethen au un rafinament diplomatic și social aparte, o eleganță dură, fermă, însă corectă, care pune omenirea în inferioritate. Ei bine, romanul acesta este ÎNTUNERIC.
Spuma zilelor, Boris Vian – iar cartea lui Vian este LUMINĂ. Ultimele două romane merg în tandem în topul meu; deși sunt extrem de diferite ca abordare și scriitură, în minte mi se aseamănă până la suprapunere în ceea ce privește stranietatea și condiția omenirii, pierzania ei. Spuma zilelor, scrisă parcă de un autor nebun, are o tandrețe greu de egalat. Aproape că a fost detronată, la un moment dat, de Eleganța ariciului, a franțuzoaicei Muriel Barbery (iată o stratagemă naivă pentru a mai introduce un titlu :-)), dar în cele din urmă a rămas să completeze acest top 10. M-a urmărit multă vreme imaginea nufărului care îi crește lui Chloé în plămân, minunată metaforă a morții.
Totuși, simt că i-am nedreptățit pe Felix Palma (Harta timpului), Jostein Gaarder (Lumea Sofiei), Marin Preda (Moromeții), Caragiale (nu, nu comediile, ci povestirile: Abu-Hasan, Kir Ianulea), Haruki Murakami (IQ84), George Orwell (1984), Marcel Proust (Swan), Thomas Mann (Muntele vrăjit), Goethe (Afinitățile elective), José Saramago (Eseu despre orbire), Orhan Pamuk (Mă numesc Roșu), Nathaniel Hawthorne (Faunul de marmură).
Sunt sigură că, după publicarea acestui clasament, o să descopăr stupefiată că am uitat pe cineva care n-avea cum să nu fie în top sau în enumerarea de după aceea, dar trebuie să sfârșesc și să-mi asum acest clasament imperfect, însă în mod sigur foarte prețios pentru mine.
Despre autoare:
Mihaela Apetrei, autoarea romanului Cină cu ficat și inimă (ed. Trei), a absolvit în 1994 Facultatea de Litere a Universității București. A fost jurnalist timp de zece ani, apoi trainer de Public Speaking mai bine de 15 ani, perioadă în care a pregătit peste 1500 de profesioniști din peste 350 de companii. În 2012 a publicat cartea Mai bun, mai încrezător, mai puternic, ca prezentator, dedicată tuturor celor care vor să-și îmbunătățească abilitățile de prezentare. Este coach certificat internațional, traducător și redactor pentru editurile Trei și Publica.
În 2016, după participarea la două semimaratoane, Mihaela a parcurs într-o lună, pe jos, cei 800 de kilometri ai celebrului Camino de Santiago, având ca punct final orașul spaniol Santiago de Compostela. Pe blogul ei e-literaria.ro și în ediția online a ziarului Adevărul este în curs de publicare un jurnal de călătorie din acest pelerinaj, scris sub formă de roman bazat pe întâmplări reale din timpul călătoriei. Locuiește în București, este căsătorită și are o fiică.