Cartea Claudiei Moscovici, Între două lumi, poate fi citită în mai multe registre de lectură. Mai întâi, este evident o operă de ficțiune. Dovadă stau poveștile de iubire atent construite, planurile alternante și personajele frumos alcătuite. Apoi, este un documentar despre România comunistă și chinurile emigrației din acea perioadă. Este un thriller pentru că acțiunea se intensifică brusc și descoperi că personaje pe care le vedeai frumoase și romantice pot fi crude și lipsite de scrupule. Pentru un autor român este un roman îndrăzneț. Pentru un autor american de origine română este un roman necesar biografiei.
Am invitat-o pe Claudia Moscovici să ne povestească despre experiența emigrației, despre scrierea romanului Între două lumi și despre celelalte cărți ale sale, pe care așteptăm să le vedem și în România:
Sunteți o scriitoare complexă, ați publicat nonficțiune, poeme, romane. Predați, ați inițiat mișcarea postromantică. Cum administrați toată această diversitate creativă?
Conform standardelor academice de specializare, am o arie largă de interese: în artă, poezie, filosofie și literatură. Fiica mea, însă, care plănuiește să studieze chimia la facultate, îmi spune că de fapt interesele mele sunt limitate. Toate se înscriu în sfera „arte și umanism“. Ambele viziuni sunt corecte. Fiica mea are dreptate, pentru că artele sunt separate în mod artificial de umanism. Artele, istoria, literatura au atât de multe legături între ele încât sunt de fapt apropiate. Dar în cursul secolului XX aceste domenii au devenit foarte specializate, iar din acest punct de vedere interesele mele sunt diverse. Personal prefer modelul iluminist, al filosofilor și reuniunilor de salon, unde mai multe domenii artistice erau inseparabile. Pentru mine, așa sunt.
Ce este postromantismul și de ce ați inițiat acest curent?
Postromantismul este, așa cum îi spunem noi, „arta pasiunii“. Este o mișcare estetică ce valorizează senzualitatea, frumusețea și pasiunea în arta contemporană, pe care am inițiat-o în 2002 împreună cu sculptorul mexican Leonardo Pereznieto. De atunci, zeci de artiști cunoscuți la nivel internațional s-au alăturat mișcării. Sper să o aducem și în România natală, unde volumul meu Romantism și Postromantism a fost tradus de către scriitorul și criticul D. R. Popa și va apărea la Curtea Veche.
Motivația mea pentru inițierea acestei mișcări a fost una pozitivă: mi-am dorit să pun în valoare aspectele frumoase ale artei contemporane. Există și o motivație critică. Cred că arta contemporană inspirată de curentele romantic și realist au fost excluse sistematic din expoziții și insuficient discutate de către criticii de artă. Am vrut să-mi folosesc cunoștințele în filosofie și artă pentru a corecta această omisiune.
Ce resorturi interne v-au deteminat să alegeți literatura și scrisul?
Principalul motiv pentru care am devenit scriitoare este că îmi place foarte mult să citesc. Autorii mei favoriți sunt scriitori de secol XIX, precum Tolstoi și Flaubert. Admir și minunile pe care le poate face un emigrant, Nabokov, scriind în limba engleză. Cred că tradiția lor scriitoricească, mai mult sau mai puțin realistă și cu descrieri atât de bogate, continuă și astăzi, prin scriitorii din mainstream-ul ficțiunii literare, precum Jeffrey Eugenides, Wally Lamb și Jonathan Franzen. N-am putut rezista impulsului de a transforma dragostea pentru lectură în dragostea pentru scris și pentru temele istorice și psihologice care mă preocupă cel mai mult.
De ce ați scris Între două lumi?
Jeffrey Eugenides a scris un roman amuzant despre imigranții greci, Middlesex. Am vrut să scriu la fel despre România și imigranții români. Comunismul a fost, desigur, o perioadă neagră din istoria noastră. Dar chiar și atunci oamenii iubeau, râdeau, zâmbeau. Am vrut să surprind atât zonele întunecate ale opresiunii, dar și cele mai luminoase ale epocii comuniste. Romanul meu arată mai multe fețe ale totalitarismului: dragostea familială și relațiile amoroase, securitatea spionând, opresiunea politică, dar și provocările uneori amuzate ale vieții de imigrant. Apoi, nu întotdeauna comedia este mai ușoară decât tragedia. Poate fi, ca la Caragiale ori Shalom Aleichem, „râs printre lacrimi“.
Cum ați ales personajele din Între două lumi?
Într-un fel, ele m-au ales pe mine, locuind în mintea mea atâta vreme. Ne-am părăsit rudele și țara din motive politice. Dar emoțional ne-a fost foarte greu. Îmi iubeam țara și familia și aveam mulți prieteni la școală. Fundamental, mă simțeam româncă din punct de vedere cultural și la fel simt și acum, deși am unele probleme în a vorbi și a scrie românește. Aveam 11 ani când am părăsit țara și mi-am promis că dacă nu mă voi mai întoarce vreodată la cei dragi, măcar să scriu despre ei. Între două lumi este efortul meu de a păstra trecutul viu, prin intermediul ficțiunii, pentru mine și pentru ceilalți.
Irina, fetița care părăsește România pentru Statele Unite, este un alter ego auctorial, corect?
Da, multe aspecte legate de acest personaj sunt autobiografice. Altele nu. Ca să scriu despre politica României comuniste și intriga de spionaj a trebuit să mă documentez și să creez personaj care să susțină și să dea viață acestor aspecte. Așadar, mult din Între două lumi e inspirat din realitate, dar trecut prin filtrul ficționalizării, pentru a se armoniza cu restul romanului.
Cum a fost întâlnirea dvs. cu o societate diferită, cu obiceiuri, reguli și un stil de viață altfel?
A fost un șoc cultural. Pentru că sunt o emotivă și o nostalgică din fire, emigrarea și părăsirea familiei și a prietenilor au fost foarte dificile. Nu vorbeam engleză, așa că a trebuit să o învăț foarte repede, dacă doream note bune și să merg la universitate. Dar în cele din urmă adaptarea mea a fost un soi de supraviețuire, la nivel superficial. Încă mă mai simt româncă, din punct de vedere cultural. Dacă vă uitați în lista mea de prieteni pe Facebook, vreo 90% sunt de origine română. Și chiar dacă nu mi-am văzut țara natală timp de 30 de ani, când am venit pentru lansarea romanului Între două lumi, în toamna lui 2011, m-am simțit acasă (am regăsit un București mult mai modern și mai frumos față de perioada în care l-am părăsit). Cred că oamenii se adaptează la alte culturi pentru a supraviețui și pentru a-și îndeplini scopurile. Dar nu ne schimbăm fundamental, pe dinăuntru. Interior, sunt mai mult româncă decât americancă.
Între două lumi pare o carte dificil de scris. Alternați planurile temporale, jonglați cu multe personaje (unele foarte complexe și profunde), povești de dragoste, trădări, o dictatură și o descriere foarte vie a perioadei comuniste.
Da, așa e, a fost greu de scris, din mai multe motive. În primul rând, n-am avut prea mult timp la dispoziție. Mi-a luat 10 ani să termin romanul pentru că eram profesor universitar full-time și mamă, așa că aveam puțin timp pentru scris ficțiune. Apoi, trebuia să integrez multe informații istorice și politice despre era Ceaușescu, Securitate, CIA, orfelinatele românești, revoluția din 1989…și să le fac să sune a ficțiune, nu a științe politice sau studii istorice. Cea mai mare provocare a fost conectarea celor două părți ale narațiunii—thrillerul de spionaj și povestea de dragoste a cuplului Radu-Ioana cu povestea de iubire dintre Irina și Paul. Romanul are două intrigi separate; probabil că într-o ecranizare regizorul ar alege una sau alta. Dar în carte le-am conectat.
Personajele au vreun corespondent în realitate? Ați folosit povești reale pentru a ilustra procedura de emigrare, viața de disident ori practicile Securității?
Aproape toate situațiile din carte sunt inspirate de experiențele familiei mele în România comunistă sau de cercetarea istorică. Totul, ficționalizat. Între două lumi nu e tocmai o ficțiune istorică, e mai mult o saga de familie, o poveste de dragoste, thriller, toate într-un singur roman.
Cum vedeți ultimele două decenii ale României? Înainte de 1989 era o rezistență culturală, cum e acum?
Da, a existat înainte de 1989, dar a fost redusă în comparație cu Polonia, de exemplu. Cred că disidenții din țară au câștigat și de pe urma revoluțiilor care s-au petrecut în țările din jur, înaintea celei din România. Dar asta nu înseamnă că nu au avut curaj. Perioada a fost prielnică revoluției.
Aveți și o activitate online prolifică. Spuneți-ne câte ceva despre blogurile Literaturesalon, Postromanticism și Psychopathyawareness.
Blogurile oferă una dintre cele mai eficiente și rapide moduri de comunicare cu cititorii. Dacă vrei să funcționeze în ambele sensuri, ai secțiunea de comentarii. Dacă asta îți consumă prea mult timp, doar postezi articole. Ai multă flexibilitate într-un blog. E un sistem democratic de a scrie, nu se bazează doar pe legăturile profesionale. Oricine poate scrie și poate construi relații pe baza relevanței temelor sale. Îmi place democrația blogului și libertatea pe care o conferă autorilor.
Cum vedeți piața de carte din România?
Deși cultural sunt româncă, în rest sunt americanizată, așa că văd piața de carte prin ochii americanului. Îmi place că sunt multe bloguri de recenzii, precum BookMag. Pentru mine, aceasta este direcția cărții, la nivel internațional. Îmi place că editorii români au început să aibă și ediții electronice, acesta este încă un fenomen internațional.
Am fost impresionată că editura Curtea Veche e atât de progresistă în termeni de campanii multimedia, cu un video trailer de carte, semnat de Claudiu Ciprian Popa și unul muzical, de Andy Platon. Pentru lansarea cărții despre postromantism mi-ar plăcea să integrăm și dansul. Lansările de carte, după mine, trebuie să fie niște celebrări: forme ale spectacolului artistic care nu estompează, ci îmbogățesc conținutul intelectual. Un aspect negativ este acela că The New York Times Book Review a părăsit România după doar doi ani. Cultura este internațională, indiferent de cât de mult respectăm individualitatea și tradiția fiecărei țări. Colaborările internaționale cu trusturi prestigioase precum Hachette Publishing Group, Conde Nast sunt foarte valoroase pentru România. Odată pierdute, e dificil să le mai aduci înapoi. Mi-ar plăcea să văd colaborări gen The Huffington Post România (e deja în Franța) sau Oprah’s Book Club în Romania. Dacă pot contribui la realizarea lor, vă puteți baza pe mine.
Spuneți-ne despre The Seducer, cea mai recentă carte a dvs. și dacă știți când va fi tradusă în România.
The Seducer preia structura și linia narativă dintr-un roman favorit, Anna Karenina a lui Tolstoi. Aducerea în prezent e realizată prin schimbarea profilului psihologic al lui Vronsky în cel al unui seducător psihopat: un prădător social și sexual, cu alte cuvinte. Cred că în realitate seducătorii în serie sunt oameni foarte periculoși (de obicei sunt bărbați, dar pot fi și femei, ca în cazul „văduvelor negre“). Pentru ei seducția nu are legătură cu iubirea sau sexul; e o vânătoare, un joc. Femeile pe care le seduc, le prind în capcane și le rănesc sunt prada. Astfel de seducători se deghizează de obicei în oameni îndrăgostiți, atenți, minunați. Poartă o mască a normalității, cum se cheamă în psihologie. Psihopații nu sunt nebuni, ci doar calculați, reci și diabolici. Le lipsesc empatia și conștiința. Cercetările au arătat că aceste deficiențe sunt neurologice, nu se bazează pe felul în care au fost crescuți. Ce vor de la prăzile lor diferă, dar numitorul comun este puterea. Psihopații sunt mânați de dorința de a poseda și de a controla pe alții: fie o întreagă națiune, ca în cazul lui Stalin, fie câteva femei, ca în romanul meu, The Seducer.
T0cmai am trimis romanul editurii Curtea Veche. Nu știu dacă și când va fi tradus, eu sper că da, pentru că vor rezona mulți români la lectura lui. Nu cred că sunt prea multe femei care să nu fi avut de-a face cu psihopați la un moment dat în viața lor. De obicei nu știu ce le-a lovit. Acest roman va arunca o nouă lumină asupra unor momente din viețile lor într-o structură literară clasică, inspirată de Tolstoi. Această temă și romanul sunt mult mai relevante acum, după ecranizarea clasicului Anna Karenina, cu Keira Knightley în rolul principal.
Avem o campanie națională de încurajare a lecturii și vă rugăm să trasmiteți un mesaj elevilor despre lectură, literatură și despre importanța lor pentru succesul în viață.
Cititul – literatura și artele în general – stimulează imaginația într-un fel pe care puține alte activități o fac. Toate mediile care îi distrează – youtube, TV, cinema, jocuri video — nu vor putea concura niciodată cu cărțile în activarea imaginației. Cu cât e media mai realistă — cum sunt filmele — cu atât mai puțin mințile noastre lucrează pentru a procesa informația, pentru a o interpreta. Citind nu numai că învățăm despre temele respective, dar ajutăm la crearea lor. Ni le imaginăm în manieră personală. Un cititor e un fel de co-autor. Iar experiența aceasta este unică, valoroasă, eternă, indiferent de viitorul publishingului de carte.