Marţi, 5,30
Scriu de o oră. A doua ceaşcă de cafea şi încă n-am depăşit o jumătate de pagină. În dimineaţa asta n-a mers prea bine. Nu reuşesc nicicum să o fac pe femeia asta durdulie să-şi tragă ciorapii mai sus de genunchi. Pînă aici a mers dintr-o suflare, dar cum am ajuns la genunchii ăştia cu pielea foarte uscată (un început de psoriazis?), cum m-am împotmolit. Ieri dimineaţă a mers mult mai bine. Într-o oră jumătate am adus-o acasă, i-am făcut duş, am pus-o la somn. Băuse vin cu nişte prietene, flirtase cu un bărbos de la masa de alături – două pagini în care trecuse de miezul nopţii şi ea îşi cîntărea sînii în palme, pe sub plapumă, mulţumită. S-a foit de cîteva ori înainte să adoarmă. Nu şi-a 
mai amintit de bărbos.
Şi uite că acum n-o pot face să se îmbrace. Şi trebuie să se îmbrace, are de ajuns la serviciu.
tot marţi, 12,45
M-am întors din oraş. Mi-am făcut o omletă, am citit o cronică în obs cult. De cele mai multe ori am senzaţia că cei care scriu despre cărţi nu pricep absolut nimic. Am stat cu M. la o cafea în Class. Zice: îţi dai seama, dacă vreun autor român ar fi scris acum La pescuit de păstrăvi…, ce l-ar mai fi ras criticii? Am rîs amîndoi.
Am terminat de mîncat, am făcut un duş, am ascultat Bugge Wesseltoft.. M-a sunat editorul meu (vor scoate a doua ediţie a Parohiei), apoi am vorbit cu mama. Era bucuroasă, îmi cumpărase un pulover albastru. M-a ţinut iar foarte mult la telefon – am o mulţime de minute, a zis, şi mîine mi se termină. Am deschis geamul de la sufragerie, cineva se speriase de un cîine vagabond, încă gesticula. În bucătărie mi-am aprins o ţigară. Am recitit ce-am scris dimineaţă, pasajul cu grăsuţa îmbrăcîndu-se n-a ieşit bine deloc. O să-l reiau mîine. La 2 se întoarce soţia mea de la serviciu. O să povestim puţin, o să mai punem de-o cafea, o să facem dragoste. Nu mă va întreba despre ce-am scris, n-o să-i spun unde m-am împotmolit. La 4 o să-i luăm pe copii de la grădiniţă. O să le citesc povestea de seară, sper să n-adorm iar înainte de-a termina.
miercuri, 11 a.m.
Scriu proză doar atunci cînd nu mai am forţă pentru poezie (şi uite, ce chestie, sunt deja 4 ani de cînd n-am mai scris un poem, dar am terminat două romane…). Cu poezia nu se poate oricum şi oricînd. Trebuie să aştepţi, să vină ritmul, să se tulbure logica. Pînă atunci merită jocul acesta cu proza. Pentru mine e doar un joc. E mult, mult mai simplu să scrii proză. Un bun exerciţiu pentru cînd vor veni lucrurile cu adevărat importante.
marţi, 7 a.m.
N-am avut ce face, am scos-o pe femeie din casă, întîrziase deja o săptămînă. Pînă la urmă am renunţat să-i mai dau ciorapi. Şi-a luat doar rochia de vară, cea maronie, s-a rujat în oglinda din hol, s-a întors după telefonul uitat pe măsuţă. Am băut repede a doua ceaşcă de cafea. La 11 trebuia să fiu la stomatolog. Coborînd scările, mi-am amintit de bărbosul cu care flirtase personajul meu feminin. Era o figură, va trebui să-l fac să reapară pe undeva. Chiar înainte să intru la dentist mi-a venit în minte un nume care, cred, i s-ar potrivi. Cel puţin zece oameni înaintea mea, am ce aştepta. M-am aşezat lîngă o adolescentă şi am început să-l fac pe bărbos să se mişte. Aveam destul timp, pînă-mi va veni rîndul poate o să-l fac să şi spună cîte ceva.
Carte de vizită
Dan Coman (născut în 1975, Gersa) a publicat trei cărţi de poezie: anul cîrtiţei galbene, Timpul, 2003; ghinga, Vinea, 2005; Dicţionarul Mara (ghidul tatălui: 0-2 ani), Cartier, 2009, romanul Irezistibil, Cartea Românească, 2010 și pseudomonografia Parohia, Cartea Românească, 2012. Obţine Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (2004), Premiul Mihai Eminescu, Opera Prima, 2004, Premiul Radio România Cultural, 2010, Vilenica Crystal Prize, Slovenia, 2011. În 2010 a beneficiat de o bursă pentru literatură la Akademie Schloss Solitude, Stuttgart, Germania. În 2011 a realizat, împreună cu Petru Romoşan, antologia Compania poeţilor tineri în 100 de titluri, Compania. Selecţii din poemele sale sunt traduse în engleză, slovenă, maghiară, franceză, sîrbă, suedeză, germană.