Când am citit Viețile paralele nu m-am putut abține să mă gândesc la efortul de documentare al Florinei Ilis, la minuțiozitatea cu care a construit acest roman, la obstinația cu care a pus fiecare piesă la locul ei. Subiectul romanului este unul mai mult decât delicat și pretențios: viața lui Mihai Eminescu, sacrificiul pentru operă și pentru iubire, apoi modul în care scrierile i-au devenit material de propagandă pentru diverse regimuri. După mulți ani am întâlnit o carte pe care nu am putut-o duce la capăt într-un fir continuu, pentru că ajungeam la momentul în care simțeam nevoia să îmi confirm că nu sunt acolo, ci aici.
Așadar, am provocat-o pe Florina Ilis la confesiune despre cartea pe care eu aș recomanda-o nu doar profesorilor de limba română, nu doar criticilor 
literari, ci și acelora care consideră că autorii noștri nu se ridică la nivelul celor din străinătate. Ba da, sunt la fel de buni sau chiar mai buni, doar că aici atenția care li se acordă nu e deloc flatantă pentru cultură.
Ați scris o carte monumentală, nu doar prin dimensiuni, ci și prin efortul de documentare. Care este povestea ei, de la idee până la lansarea de la Gaudeamus 2012?
Mi-ar fi foarte greu să precizez începuturile ideii de a scrie o carte despre Eminescu. Nici eu nu ştiam că aveam în minte o asemenea idee. Mi-am dat seama de acest lucru abia în momentul în care am început să scriu Vieţile paralele. Apoi, totul a mers aproape de la sine. Scriind, însă, m-am ataşat în aşa măsură de subiect încât nu-mi doream să-i mai pun punct. Dacă a ieşit o carte atât de monumentală asta se datorează numai vocaţiei mele de a-mi prelungi la nesfârşit o plăcere care mă bucură cu adevărat şi fără de care nu aş putea să trăiesc, scrisul.
Cum au fost începuturile dumneavoastră scriitoricești?
Mai lente. Nu m-am grăbit să debutez şi nici să public în revistele literare. Aşteptam să dobândesc ceva mai multă maturitate şi să mă conving că scrisul este adevărata mea chemare. Am debutat, relativ târziu, în 2000, cu un volum de haiku-uri, Haiku şi caligrame. Eu am scris cele 17 haiku-uri din volum, iar Rodica Frenţiu a realizat caligrafia care însoţeşte fiecare poem. Au urmat apoi două romane Coborârea de pe cruce (2001) şi Chemarea lui Matei (2002), publicate amândouă la editura Echinox din Cluj. Pot spune că adevăratul meu debut în proză se leagă de editura Echinox şi de inimoşii editori Lucia Papahagi şi Eugen Pop. Cel de-al treilea roman, Cruciada copiilor a fost publicat în 2005, când a început colaborarea mea cu Editura Cartea Românească şi cu admirabila editoare Mădălina Ghiu. A urmat, la un interval de un an, romanul Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit, scris după întoarcerea din Japonia. Am scris şi piese de teatru, dar care n-au fost montate până acum. În schimb, romanul Chemarea lui Matei a fost dramatizat pentru scenă de Andreea Iacob şi Ozana Budău, jucându-se în Sala Studio a Teatrului Naţional din Cluj. La Vieţile paralele am lucrat aproape şapte ani cu mari întreruperi.
Cum ați descoperit pasiunea pentru Eminescu și opera sa?
Pe Eminescu l-am descoperit în clasa a V-a când, în sala mea de clasă, care era şi cabinet de limba şi literatura română, i-am văzut prima oară portretul. Tabloul lui, care trona pe perete, în vârful unui V întors, mi-a atras atenţia (cine e? de ce e tocmai în vârf? etc). În dreapta şi stânga lui, ceva mai jos pe laturile V-ului, se aflau portretele lui Caragiale şi Creangă. Nu-mi amintesc cine erau ceilalţi scriitori români din acest V cu vârful în sus, dar abia atunci am legat numele şi portretul lui Eminescu cu fragmentul din Scrisoarea a III-a (întâlnirea dintre Mircea şi Baiazid) pe care îl studiasem la şcoală. Pasiunea din şcoala generală şi, mai târziu, din liceu pentru Eminescu era una naivă (în sensul lui Schiller), abia ajungând la Facultatea de Litere din Cluj am început cu adevărat să-l înţeleg pe Eminescu şi în celălalt sens, cel reflexiv, critic. Aici am avut şansa întâlnirii cu profesorul Ioana Em. Petrescu care ţinea cursul despre Eminescu şi care mi-a luminat cu adevărat calea înspre înţelesurile profunde ale liricii eminesciene. Pasiunea mea pentru Eminescu este şi naivă şi sentimentală (în înţelesul lui Schiller), în egală măsură.
În Viețile paralele folosiți mai multe tehnici narative, glisați cu ușurință între planuri temporale, aveți grijă de multe personaje… n-a fost greu să administrați o intrigă atât de vastă?
N-a fost uşor. Acum, dacă mă gândesc la începuturile romanului, văd ce drum lung, întortocheat, plin de ocolişuri am străbătut până i-am dat forma de acum.
Cum vedeți relația dintre Eminescu și Veronica Micle?
Ca pe orice poveste de iubire, fericită şi dureroasă deopotrivă, simplă şi complicată, fulgerătoare şi eternă, vodevil şi dramă, un firicel de lirism într-un ocean de proză (a vieţii).
Ați introdus în roman episoade din perioada represiunii comuniste (urmăriri, interceptări, hărțuiri ș.a.). Sunt legate de cazuri reale?
Nu sunt cazuri reale. Dar Securitatea a acţionat atât de metodic şi de eficient încât aproape a creat un stil, un adevărat stil al terorii. E suficient să urmăreşti câteva dosare bine întocmite ca să-i înţelegi stilul şi modul de funcţionare. Teroarea ca strategie a represiunii a avut nevoie, ca să se impună şi să funcţioneze, de o anumită stilistică a sugestiei şi de-o forţă monstruoasă care s-o exprime cu mijloace tehnice, opresive, dar şi cu oarecare artă. Numai suferinţa e individuală şi e dincolo de cuvinte şi stiluri.
Atmosfera cărții pendulează între absurdul orwellian și dramatismul apăsător al lui Thomas Mann. Nu e o carte ușor de citit, nu e o carte ușor de digerat, dar o iubești în cele din urmă. Care au fost primele reacții pe care le-ați primit, după lansarea romanului?
E o carte care nu se lasă uşor cuprinsă în definiţii sau formule. Cred că, dacă aş fi scris un roman canonic din punctul de vedere al intrigii, atunci lucrurile ar fi fost mult mai simple. Episoadele dintre Eminescu şi Veronica Micle par să fie, din câte îmi dau seama, cele mai gustate, de aceea poate n-ar strica să mă gândesc la o versiune populară şi să extrag din text doar episoadele galante, romantice, în aşa fel încât romanul să devină o lectură mai agreabilă şi facilă. Când cititorul îşi pune problema cum au fost teleportaţi în timpul lui Eminescu ofiţeri şi informatori ai Securităţii atunci există riscul unei grave neînţelegeri. Nimeni nu se întreabă, de pildă, cum a fost „teleportat” Dante în infern, cum l-a întâlnit pe Vergiliu sau ce mecanism de roţi (ori navă cosmică) îl pune în mişcare prin bolgiile Infernului oferindu-i prilejul de a se întâlni cu marii eroi ai Antichităţii şi cu unele ilustre personaje ale trecutului oraşului său. Ca să nu mai pomenesc de o altă „enormitate” dantescă, şi anume aceea în care Dante îi întâlneşte în infern până şi pe unii contemporani (ce încă trăiau la 1300, momentul călătoriei în Infern), dar pe care cu anticipaţie (fantastică, nu?) îi aruncase deja în Infern. Mă gândesc la ereticul Fra Dolcino (cântul XXVIII) sau chiar la Bonifaciu (cântul XIX).
Pe de altă parte, felul în care dumneavoastră i-aţi menţionat pe George Orwell şi pe Thomas Mann dovedeşte că nimic nu e pierdut (în privinţa înţelegerii textului) şi că, raportându-ne cu oarecare imaginaţie la geometria non-euclidiană, vieţile paralele care se întâlnesc la infinit sunt o realitate cu toate că insuportabilă, matematic posibilă.
Credeți că opera eminesciană a fost exploatată politic, în perioada regalistă și în cea comunistă?
Evident, dar în maniere diferite. Regimurile care s-au succedat la putere în România au mizat mai ales pe dimensiunea naţionalistă a operei politice a lui Eminescu. E foarte interesant de urmărit cum gândirea eminesciană, care era la bază conservatoare (tradiţionalistă şi paseistă), va pendula între cele două extreme, de la dreapta (deformată în sens rasial de extrema dreaptă a anilor ’30) la stânga (deformată în sens social, proletar, de puterea de tip de stalinist din perioada Gheorghiu-Dej), sfâşind prin a deveni naţionalistă (în sensul propagandei patriotarde, naţionaliste din timpul lui Ceauşescu). Cred că încercarea din anii ’90 de a redimensiona mitul Eminescu a avut, dincolo de scandalul produs, şi o funcţie igienică, sanitară, de deparazitare a unei culturi (opere) infestate de-a lungul timpului de diverşi agenţi patogeni. În privinţa operei politice a lui Eminescu această acţiune era mai mult decât necesară. Însă adevărata contribuţie la repunerea în discuţie a scrierilor politice ale lui Eminescu şi-au adus-o istoricii şi criticii literari care, asemeni lui D. Vatamaniuc, Monica Spiridon sau Marta Petreu, au analizat fără părtinire sau patimi concepţia politică a lui Eminescu şi au repus-o în termenii şi contextul epocii sale.
Sunteți pasionată de limba și cultura japoneză. Cum a fost prima întâlnire cu spațiul cultural nipon?
În Japonia am ajuns la începutul lui octombrie 2001 printr-o bursă oferită de Japan Foundation. Am petrecut acolo şase luni. E o lume care te fascinează, dar te şi intrigă. Ca să pornesc de la un fapt banal: limbile europene privilegiază locul subiectului într-o propoziţie, celelalte părţi de propoziţie contribuind oarecum la punerea în valoare a acestui favoritism de natură gramaticală de care se bucură subiectul. La fel se petrec lucrurile şi într-o povestire spusă de un european, inevitabil, el, povestitorul îşi va găsi un loc privilegiat în evenimente, chiar şi atunci când nu este eroul principal al acestora. În limba japoneză însă subiectul poate să rămână nenumit, iar atunci când un japonez povesteşte o întâmplare nu poţi fi niciodată sigur dacă a participat în mod direct la ea, dacă îi conferă un anumit sens sau altul, dacă l-a emoţionat sau l-a lăsat indiferent etc. Contactul meu cu cultura japoneză m-a ajutat să înţeleg că nu există poziţii privilegiate, că observatorul care stă pe pământ şi priveşte cu telescopul înspre lună, tocmai în acel moment când se închipuie pe sine în mijlocul unor evenimente cosmice (crezându-se centrul universului), ignoră ceea ce, un alt observator, care stă pe lună şi priveşte cu telescopul înspre pământ, înregistrează la rândul său, adică exact acele evenimente pe care pământeanul preocupat de lună nu le observă. Evident, nu putem cuprinde totul dintr-o privire şi nu putem fi în acelaşi timp peste tot, dar a trăi făcându-ţi un merit din a spune mereu „eu” nu reprezintă cine ştie ce. În contactul meu cu cultura japoneză am învăţat că, atunci când privesc cu telescopul înspre lună, să nu uit că cineva de pe lună priveşte cu telescopul înspre mine şi vede ceea ce eu ignor. Am spus deja „eu”? Hmmm… Vedeţi ce greu e să nu spui „eu”?
Care este locul actual al lui Eminescu în cultura noastră?
La această întrebare ar putea să răspundă cel mai bine istoricii şi criticii literari. Este de datoria lor să propună şi să impună ierarhii literare. Calitatea în care eu pot să vorbesc despre Eminescu este cea de scriitor şi în această calitate vă pot spune că vorbim despre un poet care, filtrând două sau trei veacuri de limbă românească ezitantă, rudimentară, blocată în modele slavone sau greceşti, a făcut un salt uriaş peste timp şi, scuturând limba de vechile proptele retorice şi stilistice datorate modelor de împrumut, a recreat limba română. În Evul Mediu, catedralele se construiau pe parcursul a unui secol sau chiar două, timp în care construcţia era ascunsă privirilor de complicata arhitectură a unor schele de lemn sau stâlpi de susţinere. Cam în felul acesta arăta şi limba română literară în vremea lui Eminescu, ca o catedrală neterminată, ascunsă privirilor, având ici-colo câte un element mai reuşit, o arcadă, o fereastră sau vreun mai turn zvelt… Cu o muncă titanică care l-a costat raţiunea şi sănătatea, Eminescu a desăvârşit opera, a îndepărat stâlpii de susţinere, a definitivat construcţia, i-a adăugat toate frumuseţile, i-a conferit supleţe şi armonie. Să fi realizat numai atâta lucru şi noi, scriitorii, tot ar trebui să-i fim recunoscători pentru acest merit. Maiorescu avea dreptate afirmând că secolul al XX-lea va sta sub semnul geniului său. Aşa a fost să fie.
Fiecare epocă istorică e datoare însă să-şi înalţe propriile opere (catedrale). Este mersul firesc al oricărei culturi. O cultură adevărată nu poate evolua făcând la nesfârşit exerciţii de admiraţie sau de contestaţie a operelor din trecut. Trebuie să producă şi alte valori, noi.
Dacă ar fi să alegeți o piesă (sau un pasaj) din publicistica eminesciană potrivită acestei epoci, care ar fi aceea?
„Ceea ce simţim cu toţii sunt relele reale cari bântuie ţara… rele pentru a căror înlăturare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate şi adevăr. Mizeria materială şi morală a populaţiunii, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, păsuirile, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la dreptul vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna. Chiar numai tendinţa, clar formulată, ca statul să fie guvernat de oameni de cea mai elementară probitate şi să înceteze de-a fi mărul de ceartă între cavaleri de industrie şi de facem-treburi, cuprinde un întreg program faţă cu aceia cari nu cred nimic şi pentru cari principiile politice n-au fost decât pretexte de-a parveni şi de-a se îmbogăţi“. (Timpul, 9 decembrie 1882 )
Trăiți înconjurată de cărți. Cum a început pasiunea dumneavoastră pentru lectură?
Pasiunea mea pentru lectură a început oarecum târziu deoarece plăcerea de a o asculta pe bunica mea care îmi spunea poveşti înainte de culcare, mai mult inventându-le decât reproducându-le pe cele tradiţionale, era mai mare decât aceea de a citi. Cred că ceea ce-mi plăcea la bunica era felul în care reinventa poveştile, inserând în acţiunea clasică tot felul de mici istorioare adevărate cu morală care, culmea!, o aveau drept protagonistă pe o fetiţă ce semăna izbitor cu mine. Cred că asta mi-a stârnit imaginaţia şi mi-a atras atenţia asupra capacităţii poveştilor de a te face în acelaşi timp să devii povestitorul şi protagonistul propriei tale întâmplări. În copilărie am citit şi eu cam tot ceea ce citeau copiii românii în anii ’80 (seria Jules Verne, romanele de capă şi spadă etc.), împrumutând cărţi de la biblioteca publică. În timpul liceului am trecut rapid la cărţile mai serioase (îmi amintesc ediţiile din clasicii literaturii universale) pe care le împrumutam de la biblioteca Casei Sindicatelor din Oradea, situată chiar peste drum de liceu. Bibliotecara de acolo mă îndrăgise şi, din când în când, mă lăsa să intru în depozitul cu cărţi de la fondul secret şi să aleg de acolo tot ce-mi doream. Aşa am aflat de existenţa cenzurii.
M-am înconjurat toată viaţa de cărţi, e adevărat. Cred că am ales să lucrez într-o bibliotecă (Biblioteca Universitară din Cluj) fiindcă iubesc prea mult cărţile.
Ce urmează după Viețile paralele?
Va urma.