de COSTI ROGOZANU
Jonathan Coe spunea într-un interviu că vrea să scrie cât mai simplu, cât mai accesibil şi îi iese complicat. Este oarecum şi cazul romanului proaspăt tradus la noi, Înspăimântătoarea viaţă a lui Maxwell Sim. În Anglia a apărut în 2010. Complexitatea de care, spune autorul într-un interviu, e cam nemulţumit e de fapt falsă modestie. Eu sunt fanul lui absolut (atât de „absolut“ încât n-am scris nimic despre cartea lui cea mai slabă, Ploaia înainte să cadă, am tăcut mâlc) tocmai pentru realismul lui antificţional – Coe nu vrea să epateze, vrea să explice sau măcar să fotografieze ce se întâmplă.
În Ce hăcuială!, probabil cel mai bun roman al său, avem două pasaje memorabile care explică perfect de ce e Coe un mare scriitor. O poveste are în centru un soţ şi o soţie cu o relaţie din start destrămată. Ea e puternică, implicată politic, mare afaceristă, conduce un abator. El stă retras undeva într-o casă la ţară şi creşte prin curte animale pe care le scapă de abatorul soţiei. La un moment dat, soţia îl vizitează şi vrea să mănânce ceva bun – aşa că pune să fie tăiat un viţel la care soţul ţinea foarte mult. O astfel de poveste crudă este spusă cu delicateţe şi sânge rece, efectul fiind devastator. Coe găseşte o modalitate satirică de a surprinde cruzimea care poate exista într-un pact conjugal – doar în Adam Ross şi al său Mr. Peanut am mai găsit atâta cinism dezlănţuit -, prinde în acelaşi timp şi paradoxurile societăţii de azi care proceduralizează tot, inclusiv moartea, care face din cruzime o hârtie cu un set de instrucţiuni. Ceea ce pare o ştire de fapt divers devine o pastilă perfect concentrată de „contemporan“. În acelaşi roman veţi găsi o altă poveste despre o artistă care face sex din interes cu un tip bogat care-i promite o expoziţie: din nou loveşte simplitatea complexă a lui Coe, pentru că prea puţini mai pot spune atât de mult prin poveşti banale, prin clişeu.
Şi Înspăimîntătoarea viaţă… porneşte de la ştiri care au lăsat cândva lumea cu gura căscată. Este acel tip de poveste care te loveşte dintr-un colţ de tabloid şi care nu curpinde nici o posibilă explicaţie, nici măcar dacă e relatată simplist-jurnalistic. 
Povestea lui Maxwell Sim începe cu o ştire intitulată aşa: „Agent comercial găsit dezbrăcat în maşină“. Iar această ştire este pusă de scriitor în corespondenţă cu un story care lăsa lumea perplexă în urmă cu jumătate de veac: aventura navigatorului Donald Crowhurst. Tipul a plecat într-un concurs de ambarcaţiuni cu un singur om în echipaj: concurenţii care reuşeau să facă înconjurul lumii primeau 10.000 de lire. Crowhurst îşi ipotecase casa şi mica afacere pentru a fi sponsorizat. Numai că barca sponsorului se defectează încă de la plecare. Şi atunci alege să mintă decât să se întoarcă la faliment sigur: le dă prin radio date false celor care supraveghează concursul şi el stă de fapt în ape calme aşteptând să vină ceilalţi concurenţi. De la un moment încolo o ia razna, amestecă în jurnalele de bord notiţe adevărate cu minciuni, ba chiar ajunge să scrie versuri şi meditaţii pe marginea adevărului. Ambarcaţiunea lui avea să fie găsită abandonată în Atlantic – a fost ultimul concurent care a dispărut din cursă – nimeni nu a reuşit s-o ducă la capăt. Coe re-spune povestea fără să inducă sens supimentar. Pentru el e important să rămână la acelaşi nivel de intensitate precum cealaltă ştire, despre personajul nostru principal, Sim, găsit dezbrăcat într-un Prius.
Jonathan Coe scrie pentru cititorii care nu au nevoie de naraţiuni rotunde. În cartea sa nouă se deschid o mie de piste posibile pentru un ficţionar conformist. Le închide pe toate cu cruzime. Personajul nu se îndrăgosteşte decât în zadar. Relaţiile pe care şi le face sunt fantomatice. Întâlnirile nu se petrec ca într-un roman – nu se încarcă de sens de la primele replici. Un roman pentru băieţi şi fete cu psihic tare. Cei gata deprimaţi îl pot ocoli.