Publicația online Flavorwire începea materialul dedicat lui Javier Marias cu următoarea frază: „Este probabil cea mai importantă figură intelectuală din Spania despre care n-ați auzit“. Nu mizează pe lipsa de notorietate a scriitorului, nici pe necunoașterea operelor sale, traduse deja în zeci de limbi, ci pe coduita sa socială: un autor discret, care nu ține neapărat să iasă la rampă dacă nu are lucruri importante de spus. Vă oferim un portret al scriitorului, compus din scurte extrase din interviurile pe care le-a acordat în ultimul deceniu:
Ce v-a determinat să deveniți scriitor?
N-am știut niciodată că vreau să fiu scriitor. Nici măcar acum nu sunt sigur că vreau asta, dar am tot publicat toată viața, așa că nu mai am cum să neg. Dar nu sunt genul de scriitor care publică o carte nouă la fiecare doi ani. Nu m-am gândit că scrisul e o carieră. Și nici nu mi-am pus problema că dacă au trecut trei-patru ani de la ultima carte publicată, trebuie să mă grăbesc să lansez una nouă, ca să nu mă uite lumea. Dacă îmi vine ceva în minte și pot contura o carte, foarte bine, dar altfel n-am de gând s-o fac doar pentru că lumea consideră că asta e profesia mea. 
Un cititor trebuie să vă citească toate cărțile pentru a vă înțelege opera?
Nu, cărțile mele sunt legate în privința unor detalii, dar sunt separate. Dar nu pricep exact ce înseamnă să fii înțeles ca scriitor. Nu scrii cărți ca să fii înțeles, corect?
Vladimir Nabokov spunea că sunt câțiva scriitori care nu există pentru el: Faulkner, Camus și D. H. Lawrence. Dumneavoastră aveți o astfel de listă?
Dostoievski nu există pentru mine, nici Virginia Woolf. Eseurile ei sunt bune, dar romanele nu prea mă pasionează. Și Joyce. Povestirile sunt bune, romanele sunt excessive, pompoase. Unii spun că aceștia sunt prea buni ca să te mai apuci de scris. Nu sunt de acord. Pentru mine, Kafka este ermetic, nu lasă loc de interpretare, pe când un autor ca Shakespeare lasă multe căi neexplorate, care te invită și te inspiră.
Care ar fi cele cinci cărți pe care le-ați lua pe o insulă pustie?
Cinci e foarte generos, cred că pe o insulă pustie ai cam o carte. Aș lua operele lui Shakespeare, Don Quijote de Cervantes – pentru că e lungă și poate fi recitită din când în când – Tristram Shandy al lui Sterne, pentru că e amuzantă și mi-ar aduce aminte de tinerețșea mea de traducător, poeziile lui T.S. Eliot – pentru că pot fi citite cu voce tare – și Coplas a la Muerte de mi Padre de Jorge Manrique pentru că e una dintre cele mai emoționante cărți de poezii pe care am citit-o și recitit-o.
Extrase din The Paris Review, Flavorwire, Observer