de Aurora LIICEANU
Cartea lui Henri Miller, Tropicul Cancerului, publicată în 1934, se referă la viaţa lui la Paris, când încerca să-şi facă o carieră de scriitor, la relaţiile, prieteniile şi întâmplările prin care trecea. Desigur că atrag atenţia experienţele lui sexuale, de bărbat tânăr încă, deşi nu acesta este ce şi-a dorit el probabil, ci viaţa ca un întreg, cu tot ce are ea mai fascinant.
Cartea se citeşte cu uşurinţă, cu sufletul la gură, aş putea spune. Multe aspecte ale cărţii pot fi discutate, dar ceea ce mi s-a părut interesant este lumea curvelor. O gamă întreagă de stări emoţionale, pozitive şi negative, compasiune, hoţie, minciună, delir, labilitate psihologică, duioşie, înţelegere este trăită și de curve şi acest lucru ne face să le înţelegem ca pe orice fiinţe umane şi chiar să le iubim.
Aventurile unei curve cu bărbaţi foarte diferiţi par fantasmatice. Fie că unul i-a dat blenoragie, fie că viaţa a împins-o spre o sinucidere eşuată, în Sena, fie că un altul s-a înamorat de ea după ce ea i-a dat blenoragie, fie că altul a găzduit-o ca s-o scape de frig, dar şi de sex, el fiind un sculptor castrat, toate aventurile ei sunt descrieri amănunţite, dar repezite, ale vieţii unei curve pe care el o vedea ca pe o femeie. Nu conta ceea ce era adevărat sau fals în povestea ei, ci ceea ce spunea ea, o curvă, prinţesă rusoaică în mijlocul Parisului și cum se trăia cu ea alături. Scene incredibile de viaţă în trei, la limita înţelegerii, cu descrieri ale unui convieţuiri sordide – locuiau împreună un bărbat care avea bronşită, o curvă prinţesă rusoaică, care avea blenoragie şi autorul, cu hemoroizii lui – par un amestec între observaţie şi ficţiune.
Lumea curvelor – curve, curviştine, curvuliţe – este pestriţă, fiecare venea, deci, cu istoria ei, cu trecutul ei, care o făcea altfel decât celelalte, îndepărtându-l pe cititor de orice tentaţie de a construi stereotipuri. Şi sunt multe cele care ar intra în această lume. Despre ele scrie autorul, despre Germaine, Claude, Maşa, Ivette, Ginette. Comportamentul lor, gesturile, vorbele, păţaniile lor sunt diferite. Claude nu era ca Germaine, „ea avea suflet şi conştiinţă. Avea şi rafinament, ceea ce e foarte rău…la o curvă”. Henri Miller este plin de înţelegere pentru că era atent la curve, doritor să le cunoască, să le observe. Le asculta şi astfel vedea că „în adâncul fiinţei ei, Claude era doar o franţuzoiacă cumsecade, cu o inteligenţă medie, pe care viaţa o trăsese pe sfoară”. Odată ce se declară „un destrăbălat înveterat”, tot el vede până în abisal că „Germaine, pe de altă parte, era curvă încă din leagăn…că era curvă din creştet până-n tălpi” şi „indiferent cât de josnică şi mărginită era lumea pe care şi-o crease, Germaine se simţea superb în ea”. Fiecare scenă de sex este cu totul alta, pentru că, până la urmă, curvele nu sunt toate la fel.
Farmecul cărţii este dat de confesiunea lui Henri Miller pentru care interesul lui vital era să înregistreze „tot ce se omite în cărţi”, adică tot ce ar ruşina şi indigna un cititor care nu doreşte să ştie de unde ne vin motivaţiile vieţii, care nu acceptă că intimitatea poate deveni dincolo de detaliu, că lumea este o harababură de nedescris. Henri Miller vrea ca cititorii să înţeleagă că oamenii obişnuiţi fac lucruri foarte ruşinoase, nefiind inhibaţi corporal, dar fiind inhibaţi verbal. Pare că el a şi făcut, dar a şi scris ceea ce a făcut.
Ceea ce spune la sfârşitul cărţii ne face să ne simţim vinovaţi dacă l-am crede vulgar, obscen, folosind un limbaj fără perdea, practicând o „pornografie verbală” şocantă, pentru că el se justifică minunat: „Fiinţele omeneşti alcătuiesc o faună şi o floră ciudată. De departe, par neglijabile. De aproape, pot părea urâte şi maliţioase. Mai mult decât orice, au nevoie să fie înconjurate de suficient spaţiu, chiar mai mult spaţiu decât timp”.