Romanul semnat de Madeline Miller ar trebui să fie inclus în lista lecturilor școlare pentru studiul istoriei antice. Nu pentru că este vorba de legendarul erou Ahile, ci pentru că pune într-o altă lumină episoade mitologice cunoscute, precum războiul troian, facilitând înțelegerea acestora dincolo de constrângerile textelor antice. Pentru că, să fim sinceri, nu sunt prea mulți tinerii care ar renunța la un surfing pe net sau la o întâlnire la mall pentru a citi Homer, Eschil sau Virgiliu. Și mai puțini sunt aceia care au habar de Iliada și Odiseea, ori pot face referire la un personaj mitologic într-o conversație.
Ei bine, Cântul lui Ahile curge frumos, are pasaje încântătoare, descrie cu vioiciune și imaginație scene din taberele beligerante, frământările sufletești ale lui Ahile, iubirea îndelung răbdătoare a lui Patroclu, scenele de gelozie maternă ale zeiței Thetis, infatuarea lui Agamemnon și generozitatea sclavei Briseis. Cu alte cuvinte, toate acele personaje care păreau rigide și îndepărtate în scrierile clasicilor au căpătat viață grație autoarei Madeline Miller. 
Un interviu în exclusivitate despre antici, războinici, zeițe și sclave, lecturi inspiraționale și călătorii inițiatice în vechea Eladă.
Cât din Cântul lui Ahile este inspirat din clasici și cât este inventat?
Unul dintre avantajele pe care le-am văzut în scrierea acestei cărți a fost mitologia. Dacă Ahile și Patroclu ar fi fost figuri istorice bine documentate, probabil că m-aș fi simțit obligată să relatez fiecare detaliu al vieții lor. Dar pentru că poveștile lor au fost spuse de atâtea ori în atâtea feluri, am simțit că am libertatea să creez propria mea versiune.
În general am fost fidelă miturilor, dar le-am îmbogățit puțin. De exemplu, am decis să o fac pe sclava Briseis fiică de țăran în loc de prințesă, cum apare în Iliada. Era deja destulă aristocrație în povestea aceasta și mă tot gândeam ce se întâmplă cu oamenii obișnuiți – sătenii din jurul Troiei, soldații de rând – ale căror vieți au fost distruse de un conflict personal. Prin Briseis a mea am vrut să dau glas acestei experiențe. Apoi, aproape toate detaliile copilăriei lui Patroclu sunt inventate de mine, cu excepția poveștii despre uciderea accindentală a altui copil și exilul ce a urmat, care sunt menționate în Iliada.
A fost greu să combinați miturile și imaginația pentru a crea această poveste?
Uneori da, a fost foarte dificil. Mă gândesc mai ales la lupta imensă dintre Ahile și Agamemnon care apare în Iliada. Era o scenă pe care o știam foarte bine de la Homer, și când a venit vremea să scriu propria versiune, m-am chinuit să îmi găsesc vocea. Am scris 40 de variante diferite ale acestei scene pentru a o găsi pe cea mai bună.
Cei mai mulți nu știu despre Patroclu și relația lui cu Ahile. Cum v-ați documentat asupra acesteia?
Ideea că Patroclu și Ahile au fost amanți e foarte veche. Mulți autori greco-romani au interpretat relația lor ca pe una amoroasă, căci era una dintre interpretările comune și acceptate în lumea antică. Platon a crezut asta, la fel și Eschil. Există chiar un fragment dintr-o tragedie pierdută a lui Eschil, în care Ahile vorbește despre „săruturile dese“ cu Patroclu. Este o chestiune intens dezbătută de universitari, așa că am citit cât de mult am putut despre ea.
Este Ahile un supererou? Este cuplul acesta o metaforă pentru o chestiune socială actuală?
În multe povești cu supereroi, linia dintre bine și rău este trasată foarte clar: eroii, în ciuda unor mici greșeli, sunt de partea binelui, pe care ticăloșii vor să-l doboare. Dar eroii antici, inclusiv Ahile, sunt mult mai individualiști – pot număra pe degetele de la o mână eroii greci care s-au sacrificat pentru o lume mai bună. Ahile merge la Troia pentru a câștiga faimă pentru sine, nu pentru a contribui la efortul de război – iar când faima îi este amenințată, el nu mai luptă. Agamemnon poate apărea drept ticălosul Iliadei, dar el nu încearcă să distrugă lumea, ci doar să își ia o poleială de glorie și faimă pentru sine. În același timp, Hector, marele războinic troian care este teoretic oponentul lui Ahile, este probabil cea mai simaptică figură din Iliada. Lăsând deoparte calitățile fizice impresionante, cred că povestea eroilor antici este diferită de cea a supereroilor tradiționali.
Cântul lui Ahile este un roman, nu un tratat. Eu am încercat să fac dreptate poveștii celor doi bărbați, nu să o transform în metaforă. Dar drepturile homosexualilor mă interesează și mă bucur că acest roman poate fi văzut și așa.
Scriitura dumneavoastră este foarte sensibilă și sentimentală și cred că aceste calități o transformă într-o alegere de lectură și pentru adolescenți. Aveți în minte un portret al cititorului?
Când scriam cartea, speram să fie interesantă pentru un public cât mai divers, de toate vârstele. Cel mai important lucru pentru mine a fost să scriu o poveste citibilă de oricine. Homer și clasicii au primit pe nedrept eticheta de plictisitori și elitiști, căci la începuturi acestea au fost povești transmise din generație în generație și erau pentru toată lumea. Prin scrierea acestei cărți am vrut să omagiez acele începuturi, astfel încât dacă ai citit anticii să îi poți aprecia mai mult, iar dacă nu ai cunoștințe de mitologie, aceasta să fie lectura de introducere.
Dacă un cititor ar vrea să viziteze Grecia și împrejurimile și să „retrăiască“ romanul, ce locuri ar trebui să vadă?
Călătoria ar trebui să înceapă din nordul Greciei, din regiunea Thessaly. Nu suntem siguri unde s-a aflat palatul lui Peleu, dar cu siguranță muntele Pelion este tot acolo. E un loc grozav pentru alpinism și încă mai funcționează un tren montan. În apropiere, cel mai mare oraș port este Volos, care ar fi putut fi o așezare ftiană.
Chiar dacă Ahile și Patroclu nu au fost acolo, merită vizitat și palatul lui Agamemnon din Micene, în nordul peninsulei Peloponez. Este una dintre puținele ruine din epoca homerică pe care le mai avem, în afară de Troia. Puteți vedea acolo faimoasa Poartă a Leilor la intrarea în oraș, precum și mormintele circulare în care au fost găsite Masca lui Agamemnon și Cupa lui Nestor. Vă puteți imagina cu ușurință că sunteți urmașii lui Atreus și dați câteva ordine sclavilor. Dar nu mergeți prea departe: Agamemnon a fost ucis cu un topor în baie, de către nevasta lui.
În continuare trebuie ajuns în insula Scyros, unde Ahile a fost ascuns (deghizat în femeie) de către mama lui, zeița Thetis, ca să nu meargă la război. Scyros este în Marea Egee, cea mai sudică insulă din arhipelagul Sporades. Are și câteva monumente bizantine și venețiene, dar și peisaje montane spectaculoase și plaje minunate. Pentru o experiență totală, un bărbat ar trebui să poarte pe această insulă haine femeiești :).
După asta, urmează Aulis, (moderna Avlida), în Boeția, la nord de Atena. Aici s-a adunat flota grecească înainte de plecarea spre Troia. Este un oraș mic, dar are plaje pe care vă puteți imagina că îl așteptați pe Ahile să se alăture trupelor.
După ce s-au înrolat, Ahile și Patroclu s-au îndreptat spre Troia, cu câteva opriri pe drum. Cum nici mitologia nu ne spune clar unde s-au oprit, aveți putere de decizie. Puteți alege ruta sudică, cu oprire în Lesbos, unde a trăit și a scris faimoasa poetă Sapho (după care Platon a numit a zecea muză). Spre nord este insula Lemnos, care a avut o faimă rea în antichitate, pentru că de aici era șarpele veninos care l-a schilodit pe eroul Filoctet. Atenție pe unde călcați!
Ultima oprire: însăși Troia, la poalele Dardanelelor. Orașul cel mai apropiat este Canakkale și are o reproducere în mărime naturală a celebrului cal troian, care a fost folosită pentru turnarea filmului Troia, în 2004. Se spune că însuși Brad Pitt a mijlocit donația. O călătorie scurtă cu autobuzul către sud vă va duce la situl arheologic. Veți sta printre ruinele a cinci mii de ani de istorie, privind câmpiile pe care s-au luptat grecii și troienii. Chiar dacă nu a mai rămas prea mult în picioare, locul este fabulos! Aveți grijă să vă luați o haină, nu degeaba Homer a numit zona „vântosul Ilium“. Căutați cel mai înalt loc al sitului – unul dintre vechile turnuri – și amintiți-vă primul vers al Iliadei: Cântă, zeiță, despre furia teribilă a lui Ahile.
Ați scris cartea în zece ani. Cum a fost?
Răspunsul prozaic ar fi că în tot acest timp predam și puneam în scenă piese shakespeariene, așa că scrisul rămânea pentru weekenduri și vacanțe. Dar adevărul este că m-am luptat mult până să găsesc o voce pentru Patroclu. Personajul și povestea erau vii în mintea mea, dar nu găseam tonul potrivit. Am început să scriu povestea la modul tradițional, dar după cinci ani mi-am dat seama că în timp ce povestea era epică, viziunea lui Patroclu era esențialmente lirică – despre iubire, prietenie, frumusețe, mai presus de eroism, glorie și altele. Așa că am aruncat tot ce scrisesem și am luat-o de la capăt.
Al doilea roman al dumneavoastră este inspirat de Odiseea. Cum va fi Ulise diferit de Ahile, ca personaj mitologic transpus modern?
El și Ahile își pun piedică reciproc – Ahile e idealist, sincer până la prostie, are impulsivitatea tinereții. Ulise este pragmaticul experimentat, politician și manipulator. Dar cum e să trăiești așa? Mă interesează destinul lui Ulise după ce revine acasă. După ce 20 de ani a fost maestrul păpușar, luptând permanent pentru supraviețuire, se poate întoarce la viața normală?
Cum v-a cucerit mitologia?
Prin intermediul mamei. Când eram mică, ea îmi citea seara Iliada și Odiseea, ca povești de noapte bună. M-am îndrăgostit de ele și am început să citesc mitologie, orice îmi cădea în mână. Iubeam eroii imperfecți, plini de durere, mândrie, furie, amărăciune. Cu toți zeiii și centaurii care îi înconjurau, păreau mult mai reali decât alte povești. Simțeam că împărtășesc un secret cu lumea adulților: complicată, pe alocuri mizerabilă, violentă, nedreaptă, dar frumoasă!
Mai contează miturile grecești pentru lumea de azi?
Absolut, da. Poate că e un clișeu să spui despre o poveste că e nemuritoare. Dar poveștile Greciei antice – și Iliada înainte de toate – au fost create ca să fie astfel de clișee. Ca să îl citez pe Ben Jonson, ele nu sunt „pentru o anumită vârstă, ci pentru toată viața“. Natura umană cu toată nebunia ce o însoțește, cu pasiunea, mândria și generozitatea care nu s-au schimbat în ultimele trei milenii. Poate că acum ne ducem la război cu avioane, în loc de care de luptă, dar în rest suntem la fel. În fiecare zi, pe prima pagină a ziarelor este o Iliadă – servind interesele unui Agamemnon manipulativ, ale unui Ulise duplicitar, de la pierderile inutile de vieți omenești în conflicte armate până la tratamentul brutal al învinșilor. Toate acestea sunt și la Homer: trecutul, prezentul și viitorul, inspirația și condamnarea.
Ce alte povești antice v-ar inspira pentru viitoare romane?
Sunt multe povești antice care mă bântuie și pe care mi-ar plăcea să le spun și altora – sunt fascinată, de exemplu, de Circe, vrăjitoarea din Odiseea. Este un personaj neobișnuit: o zeiță care nu are puterile divine uzuale, este o mamă singură, necăsătorită, foarte rar în vremea aceea.
Am scris o povestire despre Pygmalion, sculptorul care a creat o statuie atât de frumoasă încât s-a îndrăgostit de ea, iar aceasta a căpătat viață. Și chiar mă gândesc să le dau dreptul la replică troienilor și admirabilului Hector.
Care au fost cărțile sau operele de artă care v-au influențat evoluția scriitoricească?
Când eram mică, mama mă ducea în pavilionul grecesc de la Metropolitan Museum of Art. Văzând frumusețea acelor lucrări, m-am trezit îndrăgostită de lumea din care veneau și dornică să îi spun poveștile. Pe la 13 ani, am fost absolut transportată de Cocoșatul de la Notre Dame.
Mare parte din carte era peste puterea mea de înțelegere, dar părțile pe care le-am înțeles m-au devastat – viziunile lui Hugo despre nedreptate socială și cruzime sunt copleșitoare. La finalul cărții îmi doream să pun mâna pe spadă și să mă lupt pentru dreptate. Și mi-am promis că dacă vreodată voi scrie o carte, va fi una pentru dreptate, în toată complexitatea sa.
În copilărie am citit Watership Down, ale cărei ultime 100 de pagini sunt grozave! Mă gândeam că dacă voi scrie vreodată o carte, mi-aș dori să aibă un final măcar pe jumătate la fel de bun. În adolescență am mai descoperit poveștile și romanele lui Lorrie Moore. Proza ei minunată m-a făcut să îmi doresc cu adevărat să fiu scriitoare – la fel Ann Patchett și Anne Carson.
Mărturisesc că unul dintre autorii care m-au inspirat pentru cariera mea de scriitoare este Virgiliu. Aș fi putut citi Eneida în fiecare zi și din când în când o reiau. Îmi place grija lui pentru limbaj, scene, portretele minunate și pledoariile pasionante pentru îndurare și iertare. Pirus din romanul meu este un omagiu adus portretului pe care i l-a făcut Virgiliu în Cartea a doua. O altă carte favorită este Gertrude și Claudius, de John Updike, povestea Gertrudei înainte de începerea acțiunii din Hamlet. Este îmbibat cu informații istorice și reușește să îmbine atât de frumos ficțiunea cu restul, oferind detalii pline de savoare. Mi-a schimbat complet viziunea asupra piesei și mi-a arătat potențialul și puterea re-povestirii.
Ce v-a adus Premiul Orange?
Înainte de toate, premiul mi-a dus romanul în atenția a mii și mii de cititori noi, iar pentru asta îi sunt veșnic recunoscătoare. Grație publicității de pe urma premiului, romanul meu e publicat în multe țări și ajung să vorbesc cu cititorii din toată lumea, mă încântă! Am avut și ocazia de a participa la multe festivaluri literare internaționale, care mi-au adus multe oportunități – cum ar fi întâlnirea cu Royal Shakespeare Company. Sunt foarte recunoscătoare pentru acest premiu, mi-a adus experiențe minunate!
Ce citeați în copilărie și în adolescență?
Orice! V-am spus despre Watership Down și Cocoșatul de la Notre Dame – sunt printre cărțile mele favorite, dar devoram orice avea text scris. Nu era nimic mai minunat pentru mine în copilărie decât o carte.