Marian Nazat a devenit cunoscut la începutul anilor 90 drept procurorul al cărui fler descurcă și cele mai încurcate cazuri penale. După câțiva ani a devenit un avocat temut pentru intuiția sa și pentru încăpățânarea de a câștiga proces după proces. Noul mileniu i-a adus o nouă consacrare, cea de publicist în ziarele de mare tiraj. Scrie constant, iar multe dintre materialele sale au fost adunate în volume de eseuri precum cel mai recent, Pe tălpile României. Un interviu în exclusivitate pentru BookMag cu juristul talentat la scris și autorul atent la realitate.
Sunteţi un reputat jurist şi publicaţi constant, în ultimii 14 ani, în presa cotidiană. Ce reprezintă scrisul pentru dumneavoastră?
Întrebarea asta a fost pusă atâtor condeieri, încât mă tem ca răspunsul meu să nu fie original pe de-a-ntregul. Oricum, mă voi strădui să nu plagiez pe nimeni, tocmai acum când vânătoarea de plagiatori este în toi. Pentru mine, scrisul este un fel de colac de salvare pe care îl arunc mie însumi ori de câte ori mă scufund în bulboanele cotidianului. E strigătul de disperare al unui introvertit nevindecabil, instrumentul de comunicare cu ceilalţi. Prin scris mă aşez în prezent ca să evoc trecutul, timpul fără de care nu mi-aş putea închipui propria-mi existenţă. Prin scris mai trăiesc o dată ceea ce a fost cândva. Retrăirea trăirii de odinioară, scormonirea cimitirului cu amintiri. Adesea, condeiul este şi bisturiul cu care despic burta realităţii pentru a scoate de acolo puroaie şi metastaze. Zile la rând am în nas miasmele fetide, mirosul greu al cărnii bolnave. Brusc, mi se face dor de satul bunicilor materni, de copilărie, şi iarăşi scriu. Leac contra beteşugurilor clipei trecătoare.
Eu asemăn Pe tălpile României cu tabloul „Ţipătul“, al lui Munch. Dumneavoastră ce pictură îi asociaţi?
M-aţi pus pe gânduri… Cine sunt eu oare din tabloul din Munch, copilul care ţipă, ori bărbatul aplecat peste balustradă care priveşte curgerea apei? În definitiv, sunt când unul, când celălalt. Un contemplativ care nu se sfieşte să ţipe la vederea urâtului, a grozăviilor nemiluite. Păsuiţi-mă în a răspunde la întrebarea dvs, habar n-am ce pictură aş asocia volumului Pe tălpile României! Să-i lăsăm pe cititori s-o facă. Eu am asociat doar coperta, o fotografie superbă găsită pe pereţii redacţiei de la Jurnalul 
Naţional. Patru siluete aduse de spate păşind resemnate pe o coamă de pământ încreţit şi zbârcit de vârstă. Prinse între trecut şi viitor, cele patru siluete calcă apăsat, cu capetele plecate, pe un drum al fatalităţii, dunga strâmbă a orizontului. Deasupra, cerul nesigur, cu lumini şi umbre într-o multitudine de nuanţe. Omul, între cer şi pământ, între viaţă şi moarte. Omul, nici înger, nici diavol, simplu călător pe o bârnă imaginară.
Cum arată, cromatic, România de azi?
O pestriţeală de culori. Toate stridente. Românul are mania culorilor tari. Sărăcia, opulenţa, mitocănia, obscenitatea, barbaria, inteligenţa, toate sunt ţipătoare. Şi neaşezate definitiv. Curg unele în altele, se întrepătrund şi nimeni nu mai pricepe nimic. Un haos, o dezordine de culori din care lipseşte măsura. Proporţia rezonabilă. Iar pictorul în stare să armonizeze culorile acestea, să le dea sens, întârzie. Deocamdată, România e o mâzgăleală de culori, indigene şi de afară. O improvizaţie cromatică detestabilă.
Aţi scris, în urmă cu aproape două decenii, un roman poliţist în colaborare cu Paul Floricel Mocanu, iar în interviuri recente declaraţi că visul dumneavoastră este să scrieţi – poate un roman? Cât de aproape sunteţi de împlinirea acestui vis şi ce gen literar aţi aborda?
Visul este la fel de viu, şi cu fiecare zi capătă contururi noi. Îl simt cum se dospeşte şi dă peste răscoale, cum mă dojeneşte, reproşându-mi că l-am abandonat. Îl ascult şi tac, uşor vinovat. Ce să-i zic? Să-i spun că încă nu sunt în stare să renunţ la bătăliile judiciare, ori că de sub tirania facturilor nu ieşi oricând ţi se năzare? Multe i-aş spune, dar nimic nu l-ar mulţumi. Aşa că mă las în voia destinului, ca întotdeauna. Dumnezeu ştie cel mai bine ce are de gând cu mine. Jaques fatalistul, personajul lui Diderot, mi-a fost dascăl încă din adolescenţă şi de aceea mă supun docil sorţii.
Cât despre gen, lucrurile sunt simple: romanul social. Povestea individului crescut şi educat în comunism, într-un sistem etanş, nevoit apoi să suporte o tranziţie nesfârşită spre niciunde. Povestea destructurării unei armonii impuse cu forţa, pe care aveam s-o regretăm abia ulterior. A sforţării insului de a se uita pe sine pentru a se pune în acord cu o realitate mereu în schimbare. Povestea României ultimei jumătăţi de secol, cu dramele şi tragediile ei.
În volumul Pe tălpile României adresaţi o scrisoare unei personalităţi care nu mai este de cinci ani printre noi: Ralu Filip. De ce?
Pentru că Ralu era un optimist fundamental şi din pricina asta ne tot contraziceam. Nu înţelegea pesimismul meu funciar şi de aici discuţiile prelungi. Căutând prin bibliotecă am găsit cartea lui şi, recitind-o, mi-a sărit în ochi premoniţia sa cu privire la posibilul colaps financiar al României. Am simţit nevoia să-i transmit că i s-a cam copt prevestirea, că ne apropiem de-un colaps financiar. Şi de aceea dedicaţia dată mie – „Poate mâine va fi mai bine” – nu i s-a adeverit. Cei duşi trebuie să afle, din când în când, ce se mai întâmplă pe aici, nu credeţi?
Scrieţi, de cele mai multe ori, cu năduf despre societatea bolnavă, lumea politică şi cea de afaceri. Analizând atât de mult aceste spaţii, probabil că aţi văzut şi nişte soluţii pentru o societate mai sănătoasă. Care ar fi acestea?
Răspunsul la întrebarea aceasta o să-i dezamăgească pe mulţi, sporind numărul celor care mă contestă. Păi, năduful meu nu este gratuit, el pleacă de la un adevăr incontestabil. Dacă România arată aşa cum e azi, vina o poartă politicienii şi oamenii de afaceri postdecembrişti. Ei au croit un capitalism după chipul şi asemănarea lor: lacom, grobian şi antinaţional. Viciul este unul de sistem însă. Pluripartitismul înseamnă luptă pentru putere. O luptă dusă prin orice mijloace, cel mai adesea ilicite sau imorale. Or, pentru aşa ceva, e nevoie de bani, mulţi şi negri. Procesul electoral este o tranzacţie odioasă. „Dă-mi să-ţi dau!“ este coloana infinită a democraţiei pluraliste. Cei care câştigă puterea o folosesc în folos propriu, având grijă, înainte de toate, să-şi recupereze investiţia electorală. Iar toţi fură de la stat, un stat complice la fărădelegile cu toptanul. Un stat dedat şi el coruperii Marilor Licurici, din motive de eurointegrare sau de pacte atlantice. Şi ce cădere are un stat profund imoral să ceară cetăţenilor săi să fie cinstiţi? Scuzaţi-mă, dar capitalismul este un sistem care nu poate funcţiona fără corupţie, crimă şi şantaj. Fiindcă statul capitalist este părtaş cu traficanţii de droguri sau de carne vie, cu contrabandiştii feluriţi, cu evazioniştii şi corupţii învestiţi să-l reprezinte. Acelaşi stat se declară însă iresponsabil când vine vorba despre analfabetismul în creştere alarmantă, sau despre şomajul îngroşat ameţitor, ori despre nesiguranţa economică şi fizică a cetăţeanului. Cinismul capitalismului este înfricoşător şi greţos! Soluţia? Una utopică, revenirea la comunismul anilor ’70. Oamenii trebuie să reînveţe să trăiască în afara mizei care-i dezumanizează. Goana dementă după profit va pieri omenirea! E timpul să se oprească şi să redescopere valorile umanismului.
Despre familie, oameni dragi şi iubire scrieţi cu multă sensibilitate. Cum aţi trăit prima iubire?
Mai bine m-aţi întreba despre ultima iubire, căci pe prima am şi uitat-o! Cu timpul îţi dai seama că prima iubire n-a fost decât o închipuire. Îţi închipuiai că iubeşti. După patruzeci de ani, vorba unui profesor drag din facultate, iubirea te loveşte năprasnic. Aşa că rugaţi-vă să trăiţi năprasnicia iubirii la orice vârstă.
Lăsaţi-mă să spun ceva despre sensibilitatea de care pomeneaţi la începutul întrebării. Viaţa înseamnă sensibilitate, duioşie, emoţie. Or, despre sensibilitate cum să scrii, dacă nu cu tulburare?
Există teme pe care încă nu le-aţi abordat în scrierile dumneavoastră?
Cogeamitea! Viaţa este atât de vastă încât nimeni nu o poate cuprinde cu condeiul sau cu penelul. Oriîncotro ţi-ai arunca privirea descoperi altceva, important este să vezi. Să-ţi păstrezi inocenţa copilăriei şi să te miri continuu. Numai prin uimire vei descoperi lumea asta atât de fascinantă prin diversitate.
Pictura şi fotbalul se numără, de asemenea, printre pasiunile dumneavoastră. Cum relaţionează ele cu scrisul?
Pictura a fost o pasiune de început. Atunci, la vârsta aia de amăgiri nevinovate, comunicăm cu lumea din jur prin culoare. Ce vreţi?, introvertiţii caută mereu o cale să comunice, alta decât cea firească. Desenam şi pictam cu consecvenţă zilnică, visând la o lume doar în culori. Uşor, uşor, fotbalul a înlocuit-o definitiv. Joc fotbal săptămânal cu pasiunea copilului de altădată şi citesc de 41 de ani, fără întrerupere, ziarele sportive. Sunt o enciclopedie în domeniu, nu exagerez! Pe terenul de fotbal regăsesc bucuria originară a jocului, copilăria. Acolo mă scutur de zgura dosarelor penale şi plec mai departe pe Golgota judiciară.
Cum relaţionează ele cu scrisul? Știţi că nu m-am gândit niciodată la întrebarea asta? O relaţionare chiar că există, întrucât uneori scrierile mele sunt nişte acuarele, iar alteori aduc cu disputele fotbalistice, se aud oasele trosnind. Dar m-am ferit dintotdeauna să scriu cu… picioarele ori să fac blat!
Sunteţi un cititor avid. Ce titluri aveţi în această perioadă pe lista de lectură?
Din nefericire, citesc mai puţin decât aş vrea. Am atâtea corvezi sociale şi profesionale încât citesc pe apucate. Îmi este dor de zilele în care nu ieşeam din casă şi citeam întruna. Dormeam, mâncam şi citeam. Să vă povestesc ceva pilduitor. Eram student prin anul doi. Înaintea minivacanţei de 1 Mai, am reuşit să iau cu împrumut o carte la care râvneam demult, Gog, de Giovanni Papini. N-am mai urcat la munte. Am rămas în cămin o săptămână şi am copiat de mână întreaga carte. Păstrez şi azi manuscrisul. Cum să nu-mi fie dor de zilele acelea?
Nu am citit niciodată pe bază de listă. Citesc în funcţie de stările ce mă acaparează. De la o vreme recitesc autorii preferaţi. Acum stau la la taifas cu Octavian Paler (Viaţa ca o coridă), G.G. Marquez (Dragostea în vremea holerei), Winston Churchill şi Mateiu Caragiale (Craii de curte veche).
Literatura v-a ajutat vreodată să câştigaţi un proces? Vreo operă literară v-a inspirat discursul din instanţă?
Literatura nu câştigă procese! Lumea judiciară este aspră, nu iubeşte metafora. Sala de judecată nu este un salon în care bunele maniere şi rafinamentul intelectual să fie apreciate. Sala de judecată seamănă mai degrabă cu un şantier, în care hârleţul valorează mai mult decât parabola. Trăim în viteză, infestaţi iremediabil de bacilul corporatist. Avem nu doar fast food, fast life, fast sex, ci şi fast jus! Aşa că pledoariile nu mai sunt risipire de vorbe, de figuri de stil. Totul este tehnic, comunicări telegrafice. Oamenii trăiesc prin prescurtări, n-aţi observat? Nici în sălile de judecată nu este altfel. În plus, pedanteria excesivă deranjează, rişti să stârneşti umorile judecătorului.
Ce recomandări de lectură aţi face unui procuror aflat la început de carieră? Dar unui avocat?
Şi unuia şi altuia i-aş recomanda ca lectură obligatorie memorialistica lui Petre Pandrea. Va învăţa de acolo ce avataruri presupune munca de apărător şi magistrat. Mă îngrijorează faptul că un spirit ca al lui Petre Pandrea trece neobservat în societatea românească. Cât despre lumea juridică băştinaşă, ea este ignorantă de-a dreptul când vine vorba despre tragicul jurist surghiunit prin atâtea închisori. Şi i-aş mai obliga să-şi scrie în minte cuvintele altui jurist necunoscut, decedat deunăzi, băimăreanul Gheorghe Buzatu. Cuvinte care ar trebui scrise pe frontispiciul fiecărui tribunal, fiindcă uitaţi ce minunate sunt : „Judecătorul este fiinţa rară ce se aseamănă cu Dumnezeu. Sau cu Diavolul … Aveţi grijă ! Nu ştim cine locuieşte înlăuntrul nostru. Vă doresc să nu semănaţi cu nici unul, dacă e cu putinţă. Rămâneţi om. Aţi fi un nemaipomenit magistrat…“. Nu că ar fi minunat ca toţi magistraţii să rămână oameni?
Cum arată vacanţa ideală pentru scriitorul/juristul Marian Nazat?
Oho, ştiţi că aceasta este a treisprezecea întrebare? Se pare că nu voi scăpa niciodată de fatidica cifră… Am ratat-o de puţin doar la naştere, am întârziat cu vreo opt ore şi m-am ivit pe lume într-o zi de… 14. În rest, ea mi-a pecetluit soarta. Ca să vă daţi seama, locuiesc până şi pe Calea 13 Septembrie… Sunt…nu râdeţi!, un produs al fatidicei cifre.
Vacanţa ideală? Pe o plajă încinsă, fără telefon mobil, citind o carte şi pipăind o amforă în care s-a strâns soarele verii. Să mă dumic în tânguirea mării şi să mi se pară că moartea nu mă va ajunge vreodată. Ori în Islazul mitic, desculţ pe malul Dunării, ascultând cucii din zăvoaiele îndesate între apele învolburate. Pe uliţa înţărânată, răscolind cu talpa goală colbul încremenirii… Visez să fiu nomad pe uliţele lumii, străin de propria-mi străinătate. Să fiu, pe rând, angolez, indian, irlandez, portughez, mongol, toate seminţiile Pământului şi apoi să le scriu simţirile. La fiecare în parte şi la toţi laolaltă.