După Amos Oz, Zeruya Shalev şi Aharon Appelfeld, lista scriitorilor israelieni traduşi în colecţia Biblioteca Polirom se îmbogăţeşte cu încă un nume: A.B. Yehoshua, unul dintre reprezentanţii de marcă ai literaturii israeliene contemporane, a cărui operă a fost tradusă în 28 de limbi. Romanul pe care îl propunem cititorilor autohtoni este Misiunea directorului de resurse umane, ecranizat în 2009, de cunoscutul Eran Riklis, într-o coproducţie româno-israeliană de succes: filmul a fost propunerea Israelului la ediţia de anul acesta a Premiilor Oscar, secţiunea Cel mai bun film străin, recompensat cu 5 premii la gala premiilor industriei de film din Israel şi cu premiul publicului la Festivalul de Film de la Locarno. Filmat în toamna lui 2009 în Israel şi România (Bucureşti, satele Petelca, Răzvani şi Lupşani, Călăraşi, Transfăgărăşan, aeroportul Sibiu, Mogoşoaia şi Valea Doftanei), producţia are în distribuţie cunoscuţi actori români precum: Irina Petrescu, Papil Panduru, Bogdan Stanoevici, precum şi pe actriţa israeliană de origine română Rozina Camboş.
O satiră la adresa insensibilităţii şi indiferenţei societăţii contemporane, romanul lui A.B. Yehoshua construieşte un univers populat de fiinţe cu suflete şi conştiinţe amorţite, în care doar un eveniment cutremurător mai poate redeştepta respectul pentru valori profund umane precum dragostea şi compasiunea pentru semeni. Un atentat sinucigaş petrecut într-o piaţă din Ierusalim provoacă moartea unei femei necunoscute, asupra căreia se găseşte un singur document: o foaie de salariu cu antetul întreprinderii unde aceasta lucra.
Când un jurnalist oportunist încearcă să provoace un scandal acuzând întreprinderea de „lipsă de umanism“, conducerea îl desemnează pe directorul de resurse umane să se ocupe de caz. Voiajul tânărului director de resurse umane în ţara de origine a femeii pentru a însoţi sicriul acesteia şi a lua parte la înmormântare alături de familie capătă proporţiile unei călătorii iniţiatice, la capătul căreia va deveni mai matur, mai responsabil şi mai „uman“.
A.B. Yehosua s-a născut în 1936, în Israel, într-o familie de evrei sefarzi. A studiat literatura şi filosofia la Universitatea Ebraică din Ierusalim şi a urmat o carieră didactică. De-a lungul vieţii, a predat la multe universităţi prestigioase, precum Haifa, Oxford, Harvard, Chicago sau Princeton. A debutat ca scriitor în 1962, cu un volum de povestiri intitulat Moartea şi bătrînul (Mot Hazaken), dar şi-a încercat cu succes condeiul în domeniul dramaturgiei, eseisticii şi mai ales al romanului.
Dintre cele mai apreciate romane ale sale: Amantul (Ha-Me’ahev, 1977), Un divorţ târziu (Gerushim Meuharim, 1982), Mr Mani (Mar Mani, 1990), Mireasa eliberată (Ha-Kala Ha-Meshachreret, 2001), Misiunea directorului de resurse umane (Shlihuto Shel Ha-memouneh Al Mashabei Enosh, 2004; Polirom, 2011).
Iată un fragment din roman:
„Deşi directorul de resurse umane chiar nu-şi dorise această misiune, iată-l realizând acum, în soarele plăcut al dimineţii, semnificaţia ei neaşteptată. După ce i-a fost tradusă rugămintea uluitoare a bătrânei care stătea în picioare lângă focul ce se stingea, îmbrăcată în rasa ei monahală, şi după ce îi înţelese sensul, se simţi dintr-odată cuprins de exaltare. Era ca şi cum Ierusalimul acela chinuit şi jerpelit din care plecase în urmă cu o săptămână ar fi renăscut brusc prin strălucirea propriei valori, acea din zilele copilăriei sale. Cu toate că misiunea aceasta extraordinară pornea dintr-o simplă eroare birocratică, după atenționarea primită de la redactorul unui săptămânal ierusalimitean, exista încă posibilitatea de a o corecta printr-o explicaţie sinceră, la care se puteau adăuga eventual scuzele de rigoare.
Numai că patronul întreprinderii, un bătrân încăpăţânat în vârstă de optzeci şi şapte de ani, a fost cuprins de un atac exagerat de panică referitor la bunul nume al firmei sale, iar scuzele care ar fi putut rezolva întreaga problemă nu-l satisfăcură, aşa că pretinse atât sieşi, cât şi subalternilor regrete reale, precum şi concretizarea acestora într-un gest efectiv, ceea a dus de fapt la călătoria aceasta spre zări îndepărtate.
Dar ce l-a răscolit oare pe bătrân? Ce-a trezit în el acea fervoare aproape religioasă? Oare pentru că zilele grele care se abătuseră asupra ţării întregi şi a Ierusalimului în special nu îi micşoraseră câştigurile, ba chiar dimpotrivă, văzând el greutăţile prin care treceau întreprinderile din jur, adesea aduse la faliment, simţea că succesul îl obligă să evite cu orice preţ nişte acuzaţii publicate chiar pe hârtia pe care o furniza el însuşi ziarului? Adevărul este că jurnalistul, un doctorand etern în ştiinţe umaniste, apărător radical al moralităţii locale, pe care intimitatea de oraş mic a Ierusalimului îl făcea să scape toate hăţurile, habar n-a avut la început de unde provenea hârtia pe care urma să-i fie tipărit reportajul coroziv; şi chiar dacă ar fi ştiut, ar fi îndulcit oare măcar un singur cuvânt? Dar redactorul-şef, care era şi patronul publicaţiei, citi ciorna articolului, examină fotocopia fluturaşului de salariu rupt şi pătat de sânge care fusese găsit în sacoşa femeii ucise şi consideră corect să îl prevină pe patronul întreprinderii şi să-i solicite o luare de poziţie sau, eventual, o notă de scuze, pentru a nu lua prin surprindere un partener, şi asta încă în ajunul sâmbetei, şi a nu strica bunele relaţii dintre ei.
Să fi fost vorba de o situaţie grea şi specială? Fără îndoială că nu. Dar în aceste zile cumplite, când devenise un fapt de rutină ca trecătorii să fie rupţi în bucăţi pe străzi de explozii neprevăzute, scrupulele se ivesc de unde nici nu te aştepţi. Și aşa s-a făcut că, spre sfârşitul zilei de lucru, exact când directorul departamentului de resurse umane încerca să evite convocarea urgentă a patronului – întrucât îi jurase fostei soţii că se ve întoarce devreme de la serviciu şi va rămâne întru totul la dispoziţia unicei lor fiice –, credincioasa şefă de cabinet a patronului nu-i permise să amâne întâlnirea. Si cum sesizase deja şocul resimţit de şeful ei, se grăbi să-l sfătuiască pe funcţionarul care bombănea nemulţumit să-şi găsească un înlocuitor pentru toate obligaţiile familiale din acea seară.
În general, relaţiile dintre directorul de resurse umane şi patron erau de simpatie reciprocă, încă din perioada în care directorul era agent de vânzări şi descoperise în lumea a treia pieţe de desfacere surprinzătoare pentru noua linie de producţie, papetărie şi birotică. Din acest motiv, când relaţiile conjugale ale directorului începuseră să se înrăutăţească, probabil şi din cauza călătoriilor dese în interes de serviciu, bătrânul a acceptat, chiar dacă nu cu inima uşoară, să-l elibereze din post şi să-l numească deocamdată director de resurse umane al întregii întreprinderi; aşa cel puţin putea să doarmă acasă în fiecare noapte şi să încerce să îndrepte lucrurile. Dar ostilitatea adunată în lipsa lui s-a distilat în otravă în prezenţa sa şi înstrăinarea de soţia sa, întâi sufletească, apoi mentală şi până la urmă sexuală, s-a produs din inerţie. Dar nici după divorţ nu s-a grăbit să se întoarcă la funcţia anterioară, muncă pe care o iubea – şi aceasta din dorinţa de a câştiga cel puţin încrederea singurei sale fiice.
Încă din pragul biroului spaţios, cufundat într-o penumbră uşoară, elegantă, care nu se modifica niciodată, indiferent de anotimp sau de momentul zilei, articolul care urma să apară în ediţia de weekend a publicaţiei locale îi fu vârât sub nas, prezentându-i-se conţinutul pe un ton dramatic.
— Angajata noastră?
Directorul se străduia să accepte evidenţa. Imposibil. Aş fi ştiut. Trebuie să fie o greşeală.
Dar patronul nu răspunde, doar îi întinde articolul, pe care funcţionarul îl citeşte în grabă, încă în picioare, parcurgând rapid textul scurt, respingător, intitulat : Zguduitoarea lipsă de omenie a celor ce ne furnizează pâinea de toate zilele.
„O femeie în jurul vârstei de patruzeci de ani care nu avea asupra ei nici un act de identitate, în afara fluturaşului de salariu, rupt şi fără nume, pe ultima lună, a fost grav rănită în atentatul care s-a petrecut săptămâna trecută în piaţa de legume. Timp de două zile, cât s-a luptat pentru viaţa ei, nu a fost vizitată de nici unul dintre colegi şi nici unul dintre superiorii săi nu s-a interesat de ea. Iar de când a decedat zace anonimă şi părăsită la morga spitalului, în timp ce conducerea firmei continuă să se dezintereseze de soarta ei. Nici măcar de înmormântare nu are cine să se ocupe.“ Aici urma descrierea întreprinderii – o firmă de panificaţie mare şi bine cunoscută, fondată la începutul secolului, care a deschis de curând o nouă linie de producţie, de papetărie şi birotică; erau incluse şi două fotografii, care îi indicau limpede pe responsabili. Primul era patronul întreprinderii, o fotografie veche şi oficială, făcută cu mulţi ani în urmă, celălalt îl înfăţişa pe directorul de resurse umane, o fotografie nouă, întunecată şi neclară, făcută fără ştirea sa, dar cu menţiunea răutăcioasă că şi-ar fi obţinut funcţia numai din cauza divorţului.
— Ce viperă, murmură funcţionarul, cît venin poate să toarne într-un reportaj scurt…
Numai că bătrânul cere acţiune, nu lamentaţii. Dacă acesta e stilul care se poartă azi, nu jurnalistul trebuie judecat, ci fondul articolului. Și întrucât redactorul a avut amabilitatea de a ne acorda atenţia sa specială şi a acceptat să publice replica sau scuzele noastre împreună cu reportajul, pentru a atenua ostilitatea care s-ar fi infiltrat în inimi dacă am fi aşteptat până săptămîna viitoare, trebuie să ne organizăm imediat şi să aflăm cine este angajata ucisă şi cum şi de ce a scăpat atenţiei noastre. Și poate, de ce nu, să luăm legătura direct cu „vipera“, să verificăm ce mai ştie jurnalistul ăsta, cine ştie ce altă capcană ne mai rezervă.
Cu alte cuvinte, trebuie să lase totul baltă şi să se dedice numai şi numai acestei poveşti. Căci în responsabilitatea directorului de resurse umane nu intră doar concediile şi bolile, naşterile şi pensionările, ci uneori chiar moartea însăşi. Iar dacă acuzaţia de „lipsă de omenie“, de dezinteres ce decurge din setea de profit va fi publicată fără o notă explicativă sau fără scuze măcar, ea poate crea proteste care, foarte probabil, se vor manifesta prin scăderea vânzărilor. La urma urmei, nu e doar o brutărie anonimă; iar numele familiei fondatorilor însoţeşte fiecare pâine ce iese de aici. De ce să le oferi o tentaţie uşoară concurenţilor dornici de răzbunare…
— Răzbunare? chicoteşte directorul, e exagerat. Cui crezi că-i pasă de aşa ceva, mai ales în zilele noastre…
— Mie îmi pasă, izbucneşte patronul, contrazicându-şi funcţionarul cu furie, şi mai ales în zilele noastre… Directorul înclină din cap, împătureşte articolul şi îl strecoară în buzunar cu o mişcare energică, prin care încearcă să se eschiveze înainte ca bătrânul să-l învinovăţească la furie nu doar de mica neglijenţă birocratică, dar şi de atacul terorist.
— Nu-ţi face griji, spune cu un zâmbet uşor, mă ocup personal de femeie. Mâine dimineaţă. La prima oră.
La care bătrânul se ridică, ţeapăn, greoi, foarte palid, întruchiparea generaţiei sale, iar suviţa de păr cărunt fâlfâie în penumbra biroului ca o porumbiţă regală. Spaima pentru bunul său nume îngreunează şi mai mult mâna cu care strânge umărul subalternului său.
— Nu mâine-dimineaţă – directiva e pronunţată rar şi răspicat – ci acum. În seara asta. La noapte. Nu e timp. Toată povestea trebuie clarificată până la răsăritul soarelui, pentru ca dimineaţa să putem trimite ziarului reacţia noastră.
— În seara asta? La noapte? exclamă directorul. Nu, iartă-mă, e deja târziu.
Trebuie să fugă acasă. Nevastă-sa, adică fosta, nu e la noapte în Ierusalim şi i-a jurat că va lua fetiţa cu maşina, ca să nu se expună pericolului călătorind cu mijloace de transport în comun. Unde arde? Ziarul apare de-abia vineri, iar azi e marţi. E timp suficient.
Dar grija patronului faţă de reputaţia sa îl face să reacţioneze dur.
— Nu, nu e timp. Mâine seară merge la tipar ziarul şi dacă răspunsul nostru va întârzia să vină nu va mai fi publicat în numărul de săptămîna asta, ci de abia în cel de vinerea viitoare şi astfel vom rămâne descoperiţi o săptămână întreagă.
Dacă refuză să se mobilizeze în această chestiune, cu toată energia de care dispune, să spună numai, se va găsi un înlocuitor, poate chiar şi pentru întreaga funcţie…
— Dar… o clipă… scuză-mă… se zăpăceşte directorul, jignit de ameninţarea aruncată cu asemenea uşurinţă, dar fiică-mea? Maică-sa, adaugă el cu amărăciune, ai cunoscut-o, o să mă omoare…
— Ea o să te înlocuiască, i-o taie patronul arătând-o pe şefa de cabinet, ai cărei obraji se înroşesc brusc auzind ce misiune i se pusese în cârcă fără să i se fi cerut măcar acordul.
— O să mă înlocuiască? Cum?
— Aşa cum auzi. Ea o s-o conducă în locul tău pe fiică-ta cu maşina oriunde va fi nevoie şi va avea grijă de ea ca de copilul ei. Din clipa asta, suntem cu toţii mobilizaţi să dovedim că şi noi suntem oameni, nu doar vipera aia şi ţinem la omenia noastră. Gândeşte, omule, avem de ales? N-avem.“