Johannes von Tepl / Plugarul și Moartea
în lectura lui Andrei Pleșu
Dialogul acesta tulburător, purtat între un bărbat rămas văduv – „Plugărul” – și Moarte, a fost scris la răscrucea dintre Evul Mediu și Renaștere. Perenitatea textului ține de limpezimea de cristal a „vocilor” sale: tânguirea neistovită a omului, care-și plânge, ca un alt Iov, cruda soartă, și cinismul plin de sarcasm al Morții, care-i arăta mereu cât de inevitabilă îi e condiția. Și totuși, după ce o vreme această capodoperă a literaturii germane medievale a cunoscut o largă răspândire, peste ea s-a așternut o uitare de aproape cinci secole. Grăitor e însă faptul că redescoperirea dialogului a avut loc tocmai la începutul veacului nostru, atât de adânc muncit de problema Sfârșitului. „Din clipa în care se naște, omul este destul de bătrân ca să moară.”
„Dedic această lectură prietenului meu, Marin Tarangul, care a tradus cartea din germana medievală.” (Andrei Pleșu)
Gabriel Liiceanu / Ce ne facem cu calul negru? Despre căderea în trup, dragoste și ipocrizie 
în lectura lui Gabriel Liiceanu
„Ce sublim pare totul! Dar să ne ocupăm acum puțin de extaz. După cum numele o spune, extazul nu-i altceva decât o ieșire din tine, o instalare în afara ta: ek-stasis. Tocmai în măsura în care ies din ei, în masura în care ies din timpul celorlalți, care, până să se îndrăgostească, era și timpul fiecăruia dintre ei, îndrăgostiții cunosc extazul. Acum, prin această ieșire în afară din timpul comun, ei se autopropulsează într-un timp al lor și numai al lor, un timp à deux, care e timpul specific îndrăgostirii. Numai că de aici începe drama. Tocmai extazul, care este condiția iubirii, aduce cu sine și moartea ei. Orice iubire durează cât extazul ei, cât rămânerea celor doi într-un loc situat în afara lor – și în afara celorlalți – și care îi cuprinde și-i conține pe amândoi. Dar cum orice ek-staza, orice situare în afara ta însuți și orice suspendare a respirației proprii sunt limitate, orice iubire obosește în propria ei externalizare sau ex-proprier.
Mircea Eliade / La țigănci
în lectura lui Victor Rebengiuc
Odată cu primul său volum de nuvele, publicat la Madrid în 1963 și reluat după câțiva ani în România sub titlul celei mai fascinante dintre ele, Mircea Eliade pare să fi găsit tema de elecție a „realismului magic”, inaugurat de el în literatură. Este o temă pe care o va explora neobosit de acum înainte; ea descinde parcă dintr-o idee recurenta a studiilor și eseurilor sale de istorie a religiilor. Potrivit ei, omul modern este, chiar fără să o știe, apăsat de o nemiloasă „tiranie a istoriei”, de care caută cu înfrigurare să se elibereze. Numai că soluția izbăvirii de această tiranie trece printr-o abolire a timpului, care alcătuiește miezul acelui vârtej capabil să-l soarbă și să-l desființeze.
Eroii lui Eliade, oameni obișnuiți prinși în întâmplări oarecare, trăiesc experiența unei fisuri în fluxul timpului, prin care fiecare se află proiectat într-o altă lume, familiară și stranie totodată, o lume ce le dezvăluie existența sacrului camuflat în profan.
Mateiu I. Caragiale / Sub pecetea tainei
în lectura lui Marcel Iureș
Cele mai frumoase secrete nerezolvate din literatura română se află Sub pecetea tainei. Spre deosebire de „fratele detectiv” din romanele polițiste, pentru care „un sâmbure de cireașa e de ajuns ca să descurce toată treaba”, polițistul lui Mateiu Caragiale, Conu Rache, povestește întâmplări în care la început nu poate, iar la sfârșit nici nu mai vrea să facă lumina.
Un audiobook care are toate atributele mateiene: trasee bucureștene nocturne, catifelări stilistice, personaje învăluite în melancolie, Belle Époque.
Mateiu I. Caragiale / Remember
în lectura lui Marcel Iureș
„Șapte ani, o poveste, o întâmplare ciudată sau poate doar un vis… Se-ntâmplă la Berlin în 1907. Se leagă o prietenie stranie, iar de aici, o mulțime de întrebări se ivesc. Despre prietenul meu. Și totuși hotărăsc să nu știu nimic despre el. Amintirea lui îmi rămâne proaspătă în minte, fascinantă, frumoasă și totodata ireală. Dacă Aubrey de Vere se va identifica cu existența mea dintr-o anumită perioadă voi hotarî eu, personajul principal.”
În lectura lui Marcel Iureș, opera lui Mateiu Caragiale devine și mai captivantă, îndemnându-te la reflecții îndelungi.