Pascal Bruckner a revenit în România, la sfârşitul lui iulie, pentru a-şi lansa un volum de eseuri, Paradoxul iubirii, recent publicat de editura Trei, dar şi pentru a-şi relansa bestsellerul care l-a făcut celebru, Luni de fiere. Publicul din România l-a primit cu aceeaşi căldură ca întotdeauna. Un interviu realizat de Florina Pîrjol pentru BookMag.
De ce e paradoxală iubirea în zilele noastre?
Oricât de mult am fi evoluat şi oricât progres ar fi adus revoluţia sexuală a anilor ’60, iubirea n-a evoluat în niciun fel: încă iubim, încă suferim din dragoste. Dar am ajuns în prezent la o situaţie paradoxală: suntem prinşi între dorinţa de a ne angaja într-o relaţie solidă cu persoana pe care o iubim şi aceea de a putea fi liberi cu noi înşine, de a avea independenţă. Paradoxul iubirii este tocmai această tensiune între cele două dorinţe ale noastre, la fel de legitime, tensiune care se poate reduce, simplificând, la formula: să fii liber cu celălalt.
Mesajul cărţii dvs. e, în fond, unul trist. Mai putem fi astăzi fericiţi în dragoste, coerenţi?
De fapt, suntem incoerenţi, dar suntem fericiţi cu acest lucru. Atâta vreme cât durează, o poveste de dragoste e o poveste fericită. Oamenii stau împreună cât timp se satisfac unul pe celălalt, în diverse feluri, nu doar fizic, şi dacă acest lucru nu se mai întâmplă, se despart. Sigur că multe poveşti se destramă, dar ele încep prin a fi poveşti de dragoste fericite. Deci, da, putem fi fericiţi în dragoste.
Nu e plictisitor să scrii despre acelaşi lucru, în acest caz despre iubire, una dintre temele dvs. favorite?
Ba da, dar atunci când scrii, e firesc să ajungi şi la momente de oboseală. Eu unul nu mă simt plictisit sau obosit de acest subiect ce revine permanent în cărţile mele, iubirea.Am scris despre asta în romane, am scris şi în Noua dezordine amoroasă, împreună cu Alain Finkielrault, dar am simţit nevoia să revin la iubire în acest eseu, Paradoxul iubirii. Îmi ia cam doi ani să scriu o carte. Şi întotdeauna trebuie să plăteşti, în acest interval în care scrii, un fel de… tribut al momentelor de îndoială în care ajungi să te întrebi: de ce scriu despre asta, cui o să-i pese, cine o să citească ceea ce scriu. Dar asta se întâmplă cu orice carte, de ficţiune sau de nonficţiune.
Există o ruptură între autorul de ficţiune şi cel de nonficţiune?
Într-un fel, da, e ca şi cum ai avea două creiere: unul e pentru ficţiune, celălalt e pentru nonficţiune. E ca în agricultură, când cultivi un teren şi apoi îl laşi să „crească” un an sau doi sau chiar trei pentru a obţine o cultură bună. Pentru mine această trecere permanentă de la ficţiune la nonficţiune e şi un fel de a refertiliza acest sol al scrisului şi de a-mi reîmprospăta inspiraţia. Îmi place să citesc romane, dar îmi place să citesc şi filozofie, aşa că nu văd de ce aş renunţa la una pentru cealaltă. La fel e şi cu scrisul. Iar eseul este forma cea mai apropiată de filozofie şi de literatură în acelaşi timp, de aceea îţi permiţi să ai fraze literare şi stil.
Luni de fiere e bestseller în România de 10 ani încoace, în Franţa ce impact a avut? Putem lega succesul constant al romanului de experienţa comunistă prin care am trecut?
Da, ştiu că e un bestseller de mulţi ani în România. Şi în Franţa a fost la fel în momentul apariţiei cărţii, şi chiar câţiva ani după aceea. Chiar şi acum se mai vând în jur de 3.000 de exemplare în fiecare an, în Franţa. N-am nicio explicaţie pentru succesul de aici, din România, pur şi simplu mă surprinde. Şi mi se pare uluitor, pentru că e o carte care a apărut, totuşi, acum mai bine de 20 de ani. S-ar putea să aibă legătură cu experienţa comunistă, pentru că romanul a avut un succes similar şi în alte ţări est şi central-europene, multe dintre ele foste comuniste. Nu ştiu, poate că oamenii s-au simţit închişi, s-au simţit prizonieri aici, şi-atunci cartea asta le oferă ceva de care au nevoie, poate un mesaj eliberator. E un mister pentru mine, sincer. Dar se întâmplă destul de frecvent ca o carte să aibă mare succes într-o ţară şi absolut deloc în alta, din nişte motive imposibil de evaluat cu precizie. De pildă, Marc Levy are un succes uriaş în Franţa, vinde peste 100.000 de exemplare din fiecare carte pe care o publică, dar aici, în România, sau în alte ţări, înţeleg că n-are parte de acelaşi entuziasm. Cum să explicăm acest lucru? Cred că e vorba în primul rând de nişte diferenţe culturale, care sunt destul de importante într-o astfel de discuţie.
Faceţi în volumul Paradoxul iubirii o comparaţie destul de periculoasă, aş zice, între comunism şi creştinism, elementul de bază al comparaţiei fiind iubirea. Puteţi dezvolta?
Pentru mine, comunismul e un fel de erezie a creştinismului, fiindcă amândouă pornesc de la aceeaşi bază: iubirea. La fel ca şi creştinismul, comunismul a început prin persecutarea adepţilor săi, pentru ca mai apoi persecutaţii să devină persecutori. După ce a devenit religie oficială, creştinismul a început să-i prigonească pe eretici, pe evrei, musulmani, protestanţi, pe vrăjitoare. Oricine refuza să urmeze calea Romei era trimis la rug, la ştreang sau la tortură. Aşa că ne aflăm în faţa misterului unei religii care a pornit de la iubire şi a ajuns la exterminare. A vorbi în numele dragostei aşa cum au făcut catolicii sau protestanţii a însemnat şi a nu suporta ca ceilalţi să se afle în afara acestui cerc al iubirii şi, mai mult decât atât, a încerca să-i obligi să intre în acest cerc cu ajutorul torturii sau chiar al crimei, pentru că ucigând corpul, salvezi sufletul. Să nu uităm că istoria creştinismului conţine cruciadele catolice, conquistele sud-americane, genocidul a mii de indieni care au refuzat să se convertească, toate făcute în numele iubirii, al adevărului. Sigur, astăzi, comunismul e mort, cu excepţia Cubei, a Chinei, el agonizează, în vreme ce creştinismul a supravieţuit pentru că la Conciliul Vatican II Biserica Catolică şi-a cerut iertare în mod public pentru crimele sale şi a recunoscut că a făcut, de-a lungul timpului, o mulţime de greşeli în legătură cu musulmanii, evreii, femeile, protestanţii, indienii.
Şi fascismul? Şi el a ucis în masă, e drept că nu în numele iubirii…
Fascismul e un caz separat. De fapt, există două sisteme de persecuţie, unul care acţionează în numele urii – e cazul fascismului, dar puteţi vedea manifestări actuale similare în extremismul islamic, care ucide mii de oameni în numele Profetului, şi celălalt care acţionează în numele iubirii – cazul creştinismului timpuriu, dar şi al comunismului. Din păcate, în numele dreptăţii au fost şterşi de pe faţa pământului mii, dacă nu sute de mii de contrarevoluţionari, cu scopul de a crea un nou tărâm al fericirii eterne. Sunt, în fond, două forme de totalitarism, dar, sigur, religia are rădăcini mai adânci în sufletul uman. Astăzi, catolicii, protestanţii şi ortodocşii nu mai forţează pe nimeni să le adopte credinţa, în vreme ce islamismul – în formele sale cele mai radicale – rămâne o religie a trecutului, departe de orice gest de autoexaminare sau de autocritică. Cred că Islamul ar avea nevoie de un Vatican II. Sigur, n-ar fi acelaşi lucru, dar ce vreau să spun e că e nevoie de un sever examen de conştiinţă, de un prilej de a reflecta asupra propriilor greşeli şi a-şi cere iertare în mod public pentru ele.
Şi credeţi că un astfel de gest – mai curând „teoretic”, aş zice – ar fi de ajuns?
Cred că ar fi, totuşi, un început bun. Şansa creştinismului a fost aceea că s-a divizat în trei mari ramuri care nu s-au mai unit: catolicii, protestanţii şi ortodocşii. Această diviziune a slăbit creştinismul, şi a fost bine că s-a întâmplat aşa, pentru că eu cred că religiile care devin foarte puternice sunt destul de periculoase. Duc la adevărate cataclisme istorice.