Scriitorul britanic Paul Bailey a participat în decembrie 2011 la Festivalul Internațional de Literatură de la București (FILB). Seara lui a fost electrizantă, poate cea mai reușită din festival. Bailey nu e la prima vizită în România, a mai fost invitat și la Festivalul de la Neptun și a cunoscut țara noastră în perioada comunist. La fiecare vizită a avut câte o peripeție și spune că de fiecare dată când vine aici se așteaptă la surprize. Înainte de prima seară FILB a acceptat să vorbească, în exclusivitate pentru BookMag, despre prima sa vizită aici, atracția pentru spațiul mioritic, începutul carierei sale scriitoricești, prietenia cu Dame Beryl Bainbridge și romanele sale, unele dintre ele cu acțiunea plasată în România.
Spuneți-mi vă rog, despre prima dvs. vizită în România. A fost începutul unei povești de iubire, nu?
Nu tocmai o poveste de iubire. Am venit aici la începutul anului 1989, când Ceaușescu încă mai era la putere. Nu știam absolut nimic despre România, însă am fost surprins că limba română îmi era accesibilă. Am vorbit italiana câțiva ani, așa că înțeleg destul de mult din română.
Dar, când am venit aici, am ajuns mai întâi la București. În prima zi am ieșit la plimbare și mi-am dat seama că sunt urmărit de doi domni îmbrăcați foarte sobru. Am intrat într-o librărie și erau multe cărți dedicate lui Ceaușescu sau scrise chiar de el, în toate limbile. Câteva titluri de ficțiune…dar nimic impresionat. Mă amuza că sunt urmărit. După București, am luat trenul spre Suceava, ca să văd bisericile pictate din Bucovina. Aceasta a fost partea de turism adevărat a călătoriei mele.
Ulterior am plecat spre Iași, aveam de ținut acolo o prelegere. Am mers cu o mașină oficială și interpreta m-a avertizat, înainte de a ne urca în mașină, să nu spun nimic compromițător, 
pentru că sunt microfoane. Mi-a spus că dacă vreau să vorbim, să îi spun când suntem afară. Pe drum am văzut satele sărace, o imagine foarte tristă. Am ajuns la Iași și profesorul care se ocupa de mine, Ștefan Avădani, mi-a spus că prelegerea mea a fost anulată. Era un om foarte informat cu ceea ce se petrecea afară, știa multe despre Salman Rushdie și alți autori occidentali. Îmi amintesc că m-a sfătuit să cumpăr vin pentru seară, căci după ora 19.30 la restaurantul hotelului nu se mai servea nimic. Mă gândeam că o să mă îmbăt cu atâta vin, dar au mai venit câțiva ani.
La întoarcerea în București a trebuit să completez același formular ca în urmă cu câteva zile. Era o întrebare despre vârsta tatălui meu și trebuia să trec anul nașterii sale. Am fost un copil făcut la maturitate, tata era născut în 1888, așa că am pus anul acesta. Recepționerul m-a privit suspicios. Aveam in jur de 50 de ani, dar arătam mai tânăr; el credea că glumesc.
Tot atunci au apărut reacții de la Consiliul Europei privind nerespectarea drepturilor omului în România. British Council plănuia să dea o petrecere pentru mine și a invitat tot felul de scriitori români, inclusiv pe Ana Blandiana, pe care am cunoscut-o mai târziu în Marea Britanie, la un eveniment comun. Înainte de petrecere am ținut o prelegere la Universitate, a fost și o mică încurcătură în privința datei, așa că eram în pericol de a nu avea nici un public. Dar o doamnă de la secretariat a făcut o minune și am putut avea un public extraordinar, toți vorbeau engleza foarte bine, au pus întrebări, am discutat tot felul de lucruri despre viața în Occident, politică, film, sistemul de sănătate, sex și bineînțeles, cărți. Aceasta a fost prima mea vizită în România.
Iar una dintre cele mai puternice imagini ale secolului 20 este cea cu Ceaușescu la balcon, în decembrie 1989. Toate promisiunile pe care le făcea și modul în care i s-au schimbat trăsăturile când a auzit valul de huiduieli. Răvășitor.
În ciuda peripețiilor primei vizite, ați revenit în România. De ce?
Două lucruri mi-au rămas întipărite în minte: primul – limba română, care mi-era accesibilă, iar al doilea – calitatea oamenilor pe care i-am cunoscut. Știu că România este patria suprarealismului, a mișcării dadaiste. Înainte să vin în România, văzusem niște puneri în scenă ale pieselor lui Eugen Ionescu – „Scaunele“ (care e favorita mea) și „Cântăreața cheală“. Vizitând România, mi-am dat seama cu ele nu reprezintă fantezia, ci realitatea.
Îl admir pe Ionescu, a părăsit România în 1939, cred că în principal din cauza relației tensionate pe care o avea cu tatăl său. Avocat de profesie, tatăl lui își schimba vederile politice periodic, în funcție de cine câștiga alegerile. Ionescu a văzut că asta e România: tatăl lui. În Franța a reluat legătura cu Cioran, pe care îl dezaprobase când acesta susținuse cauza legionară. Am fost impresionat de Cioran, care a recunoscut mai târziu că simpatiile sale fasciste au fost nepotrivite și că a greșit susținând o cauză radicală.
De fapt, sunt fascinat de tot grupul de români de la Paris, ai căror exponenți au fost Ionescu, Cioran și Brâncuși. Cioran este unul dintre marii scriitori care au umor. Mulți spun că e depresiv, deprimant, cinic. Dar pe mine mă face să râd cu chestii de genul „problema cu sinuciderea este că totdeauna vine prea târziu“. Umor britanic, nu?
Care este geneza romanelor Kitty și Virgil și Unchiul Rudolf, în care ați pus personaje și locuri din România?
Pentru a scrie Kitty și Virgil, m-am documentat foarte mult despre România și cred că am citit o groază de cărți proaste. Cele mai multe erau ale unor călători care au vizitat România și 
au descoperit această țară îndepărtată, cu misterioasa Transilvanie. Mult anitisemitism în cărțile acestea. Era, la un moment dat, o poveste incredibilă despre o sectă de sorginte rusească. Am pus în carte conviețuirea acestor tribalisme cu viața occidentală. E o poveste de dragoste între doi oameni ajunși la maturitate, o idilă pe care tinerii refuză să o conceapă. Mi-a plăcut să scriu despre Virgil, dar nu știu sigur dacă romanul a „funcționat“ în a păstra echilibrul între povestea de dragoste și atmosfera politică.
Unchiul Rudolf este una dintre cărțile mele favorite. Mi-a plăcut să mă documentez pentru ea, mi-a plăcut să o scriu. Am scris-o într-o vacanță în Corfu, într-o atmosferă solară, luminoasă. Am fost foarte atașat de cele două personaje, Andrei și Rudolf. Ei au o relație condamnată, tragică. Băiatul e salvat de la sărăcie și înfometare, ei doi ajung să împărtășească o afecțiune aparte. Rudolf nu află niciodată că iubirea băiatului se transformă în ceva diferit de afecțiune.
Acum scriu o altă carte, despre un român, și cred că aceasta e ultima oară când mai scriu despre România. Acțiunea se petrece în anii 20-30 ai secolului trecut, de fapt protagoniștii sunt doi români: unul se numește Dinu Ionescu și este fiul unui avocat bogat din București; ajunge la Paris, unde îl cunoaște pe Răzvan Popescu. Răzvan vine din Corcova, a fost crescut pe moșia familiei Bibescu și a fost adoptat de ei.
Acesta este romanul despre familia Bibescu, pe care l-ați început în urmă cu vreo cinci ani?
Am vrut să fac un roman imens despre ea, dar la un moment dat am decis că e mai bine să renunț. Am abandonat după ce am scris primele 60 de pagini. Eram la Roma și mi-am dat seama atunci că nu e ceea ce îmi doresc. N-am aruncat acele pagini, dar am hotărât că e mai bine să nu scriu această carte. 
Vine un moment, în timp ce scrii o carte, când te oprești și te întrebi încotro se îndreaptă. Eu mă încred în instinct și dacă îmi spune să mă opresc, asta fac! Acum vreo trei ani eram foarte deprimat și am început să scriu romanul acesta despre un bărbat care ajunge la Paris în mai 1927…și am lăsat și cartea asta, pentru o vreme.
M-am apucat de alta, un soi de biografie/memoir a autoarei Beryl Bainbridge. Se va numi According cu Beryl. Ea cumva și-a înregistrat viața în scrisorile către prieteni, dar sunt multe zone din existența ei despre care nu a vorbit niciodată. Era de fapt foarte solitară, dar când mergea la o petrecere sau la un eveniment știa să facă pe toată lumea să se simtă bine. Avea tot felul de curiozități despre oameni. Romanele ei de tinerețe sunt excelente (Young Adolf, Harriet said etc.). Beryl a crescut într-o familie de condiție medie, însă tatăl ei a devenit, de la un moment dat încolo, foarte nefericit, pentru că soția lui câștiga mai mulți bani. Beryl nu spunea niciodată câți ani are…ocolea răspunsul. Mai aveam o prietenă comună, Bernice Rubens, care și-a ras cinci ani din vârstă. Când avea 80 de ani a dapt petrecerea pentru 75 de ani și Beryl îmi tot spunea atunci „E păcăleală, e păcăleală!“.
Beryl a fost o mamă teribilă, depresivă și autoritară, dar s-a străduit să fie o bunică extraordinară. Punea în scenă pentru nepoții ei mici piese de teatru – fiindcă pe vremuri fusese actriță și a și scris pentru teatru.
Îmi place, e o scriitoare minunată.
De acord! Trebuie să o termin în februarie, apoi voi relua lucrul la romanul abandonat. Care e destul de delicat, pentru că eu am imaginat tot felul de povești în jurul familiei Bibescu și trebuie să am grijă să nu supăr moștenitorii familiei. Adopția lui Răzvan, de exemplu este un detaliu inventat. Prințul Bibescu îl vede pe moșie și îl place, e un copil frumos și de o inteligență ieșită din comun. Decide să îi angajeze un profesor de franceză, ca să îl pregătească pentru școala de la Paris. Apoi se întâmplă ceva tragic. În viața reală, Emanuel Bibescu s-a îmbolnăvit de o afecțiune gravă, care la un moment dat i-a provocat un atac cerebral, așa că frumoasa lui figură a fost sluțită. Sunt povești de pe vremea aceea, despre ultimele lui zile, când purta o eșarfă pe jumătatea de față sluțită. Trist. Emanuel a murit în cel din urmă, s-a dus în Anglia pentru un week-end și s-a sinucis la hotel. În carte, fiul lui adoptiv este devastat de știrea morții lui. Cei doi tineri se întâlnesc apoi în niște împrejurări stranii. De fapt aceasta e o poveste de dragoste, însă sexul nu apare niciodată explicit în carte.
E bine, căci avem o groază de scene proaste de sex în cărți.
Da, așa e. La Londra se acordă premiul pentru cea mai proastă scenă de sex din cărți. A avut chiar niște premianți prestigioși; John Updike este unul dintre ei.
La începuturile carierei scriitoricești lucrați la Harrods…
Da. A fost o perioadă despre care îmi amintesc cu drag. Lucram la raionul de presăp, vindeam reviste. Cei de acolo au fost foarte amabili să mă lase să scriu, aveam un program puțin mai scurt…evident, și salariul era pe măsură. Cred că aveam 7 lire pe săptămână, ceva de genul acesta. După ce prima cartea a mea a fost lansată, au fost foarte drăguți. Pe vreme aceea, Harrods avea și o mică bibliotecă, unde clienții puteau să își facă abonamente și să împrumute diverse cărți. Și ei au cumpărat 150 de exemplare și încă 150 de exemplare. Am fost norocos.
Este o scriitoare britanică minunată, Elizabeth Taylor – nu are nici o legătură cu vedeta hollywoodiană. La vremea la care eu lucram la Harrods, ea venea și stătea pe o canapea și mă urmărea, la standul de reviste. Așa am ajuns personaj într-unul din romanele sale. Atunci n-am știut, am aflat mulți ani mai târziu, când am cunoscut-o. Mi-a spus că mă urmărea ore în șir. N-am fost niciodată mai emoționat. A fost o scriitoare extraordinară, pentru ea scrisul era un act intim, așa că ascundea tot ce scria de familia ei. Familia era primordială, scrisul era un răsfăț personal pentru ea.
Cum e piața de carte în Anglia? În România sunt multe orașe din care au dispărut librăriile.
Cam la fel ca aici, au succes cărțile comerciale. Sunt scriitori confecționați pentru consum, scriu romane teribile sau nu le scriu ei. E celebru un interviu cu Katie Price, care nu știa în ce fel 
se termină una dintre cărțile ei recente. În rețelele de librării, dacă întrebi de un autor clasic sau de unul care scrie literatură de calitate dar nu e foarte cunoscut, ți se recomandă o carte de consum. Noi avem norocul micilor librării particulare, care fac orice ca să își păstreze clienții și comunică tot timpul cu ei. Librăriile-corporație nu cred că mai rezistă prea mult.
Eu îmi fac cumpărăturile la Londra într-o zonă în care sunt doar mici magazine, nu vreau sa întrețin mentalitatea de supermarket.
Aș vrea să se traducă și în România Chapman’s Odyssey, cea mai recentă carte a dvs. Recenziile din presa britanică m-au făcut curioasă.
E o carte dificil de tradus, are multă poezie, multe metafore. E o carte stranie, autobiografică într-o oarecare măsură, are și elemente fantastice. Personajul meu vede tot felul soiul de ființe plăsmuite și discută cu ele; printre ele și elefantul Babar și soția lui, Celeste. Ea îl invită pe Fred Astaire la dans, pe The Way You Look Tonight. Mai sunt tot felul de personaje literare care îl vizitează: Pip din Marile speranțe, Emma lui Jane Austen, Prințul Mîșkin din Dostoievski, Bartleby al lui Melville.