Radu Mihăileanu: „În filmele mele tratez de multe ori impostura pozitivă“

Povestea din La Source de femmes (Izvorul femeilor), noul film al lui Radu Mihăileanu, este contemporană şi are loc într-un sat aflat undeva între Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. Tradiţia locului spune ca femeile să aducă apă dintr-un izvor săpat în munte, în fiecare zi, în plin soare. Leila (Leila Bekhti), o tânără mireasă, le convinge pe celelalte femei să intre într-o grevă a iubirii: fără sex, nici măcar o mângâiere, până când bărbaţii vor începe să preia ei responsabilitatea aducerii apei în sat. O poveste despre o Ioana D’Arc modernă, într-o lume în care femeia este destinată mai mult muncii, treburilor casnice și unei poziții sociale inferioare. Iată un extras dintr-un interviu făcut în urmă cu câțiva ani cu Radu Mihăileanu, pentru The ONE.

În filmele dvs., femeia are o imagine foarte puternică, plină de lumină, dar și tragică. Este inspirată de o anumită persoană?
Este inspirată de mama mea, dar mai mult ca sigur și de alte femei excepționale care m-au suportat, pe care am avut fericirea de a le cunoaște și a le admira. Cu toate acestea, femeia rămâne pentru mine o planetă misterioasă. …Dar mă pasionează astrologia. Din punct de vedere politic și social, cred că viitorul nostru va depinde mult de rolul pe care femeile îl vor avea în societate.

Spuneați într-un interviu că în filmele dvs. apar “positive impostors” – un fel de impostori pozitivi. Am înțeles exact?
Viața de multe ori ne obligă la anumite gesturi pentru a supraviețui. Noi am învățat că trebuie să alegem întotdeauna între Bine și Rău. Dar de cele mai multe ori avem de ales între Rău și Mai Puțin Rău. În filmele mele tratez de multe ori „impostura pozitivă“, impostura ca armă de supraviețuire. Nu apăr minciuna, dar viața este atât de complicată încât omul, această mică furnică, nu mai poate merge pe drumuri drepte (nu știu dacă a mers vreodată), trebuie să ia căi întortocheate. Căile astea mă interesează mai mult decât cele drepte. Personajele filmelor pe care le fac împrumută de multe ori și o altă identitate. Cred că în lumea modernă, fără a ne trăda propria și profunda noastră identitate, dacă nu împrumutăm identitatea Celuilalt – care este o bogăție – nu vom trece puntea.

Considerați că a apărut o nouă cenzură, bazată pe „political correctness“? Filmele dvs. sunt serioase și amuzante în același timp, dar tratează probleme grave. Au fost cenzurate vreodată?
Cenzura astăzi este economică. „Political correctness“ vine de la frica de a ofusca spectatorul și de a nu face bani. Nu e vorba despre nici o ideologie sau morală. Eu nu am fost niciodată cenzurat. Toată lumea (cei care mă finanțează) știe că am scăpat de Ceaușescu, că sunt un „sălbatic“ și că nimeni nu-mi va dicta gândirea.

Mai scrieți poezii? Știu că ați publicat acum 20 de ani un volum.
Da, la fel de proaste. Dar e un viciu.

Povestiți-mi, vă rog, cum ați decis să fugiți din România în 1980 și cum ați ajuns în Israel.
Am decis să fug pentru că în capul și în sufletul meu eram un om liber. Nu puteam trăi fără să spun ceea ce gândesc. Deci trebuia să plec. Familia mea era francofonă, jumătate din cărțile bibliotecii erau în franceză: Franța era visul meu. Știam că serviciul pașapoarte nu mi-ar fi dat o viză pentru Franța. Am cerut o viză pentru Israel, pentru 2 săptămâni de vacanță în care voiam să-mi vizitez bunicul. După 6 luni am primit aprobarea. Toată familia și unii prieteni știau că de fapt fugeam în Franța.

De ce ați ales Franța? Ați fi putut avea o carieră cinematografică de succes și în Statele Unite.
Știți ce înseamnă la joie de vivre? E tipic francez. Aș traduce-o fericirea de a trăi. Nu numai că eram francofon, dar cultura, felul de a trăi în Franța (femei frumoase, mult bun gust: îmbrăcăminte, parfumuri, mâncare, felul de a se purta, ritmul vieții, cafenelele, restaurantele), tipul de democrație, ziarele, accesul la cultura mondială… chiar și geografic este într-un fel centrul lumii, e la încrucișare de drumuri între Asia și cele două Americi, Africa și Nordul Europei. Statele Unite ma interesează, dar nu mă fascinează, nu mai sunt copil. Mă duc des, îmi place (mai ales la New York, Boston și San Francisco), dar nu cred că aș putea trăi acolo. E o țară mare, cu o mare cultură, dar nu are ritmul meu interior. Mi s-au propus multe filme americane. Până una-alta, nu. Acolo, de cele mai multe ori, banul e rege. Pentru mine nu există decât un rege pe lumea asta: Omul. Și apoi Natura. O altă țară unde aș putea trăi este Italia. Sunt latini, nebuni ca noi și au bun gust.

Evreii v-au inspirat până acum pentru două filme de succes. Ce au ei atât de special?
Cum pot să vă răspund în câteva cuvinte? Imposibil. Despre niciun popor (și orice popor este foarte special) nu se poate vorbi în câteva cuvinte. O caracteristică a poporului evreu e că vine de departe și că orice evreu poartă în el acest „de departe“. Dar poate că sunt atâția alții la fel.

Dar românii? Cum îi vedeți pe românii de acum față de cei de acum 30 de ani?
Românii de acum sunt liberi. Nu știu dacă toți își mai dau seama. Dar, la fel, cum pot eu (și cu ce drept, trăind în Franța), în câteva cuvinte, să descriu un fapt atât de vast, de complex? Ceea ce m-a fascinat întotdeauna, și se vede în cultura noastră foarte bogată, este complexitatea spiritului românesc: latini înconjurați de slavi, europeni, foarte mult influențați de Occident, dar balcanici și cu sufletul un pic și spre Orient, cu un umor autoironic și fatalist; ce bogăție! Și avem și noi câteva defecte acolo…

Ce anume din caracterul românilor ați valoriza într-un film?
Umorul absurd, fără nici o discuție.