Cine n-a auzit de Radu Paraschivescu, cine nu i-a citit măcar un articol într-un ziar sau o carte? Este, prin excelență, autorul popular și simpatic tuturor, deși nu a făcut vreodată vreun efort ca să placă mulțimilor. Un scriitor talentat, sensibil, foarte atent la detalii, un cronicar sportiv obiectiv și acid, un traducător excelent, o personalitate fermecătoare….iată că am ajuns să îi fac, fără să vreau, un Laudatio. Și tocmai un Laudatio a fost pretextul celei mai recente cărți ale sale, Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian. Pentru BookMag, Radu Paraschivescu a făcut mărturisiri complete, despre scris, viață, iubire, cărți, copilărie și multe altele.
Spuneţi în prefaţa cărţii că acest volum este un fel de reparaţie a unui Laudatio vechi de peste şapte ani, în care aţi vorbit despre cariera de traducător a Antoanetei Ralian şi mai deloc despre omul Antoaneta Ralian. Cum aţi abordat-o pe doamna Ralian, cum aţi convins-o să faceţi împreună această carte?
Intuiam că, bine iscodită, Antoaneta Ralian ar avea multe de povestit. Îi citisem o parte din interviuri, vorbiserăm de câteva ori pe diverse teme şi-i ghiceam dorinţa, atent cenzu
rată, de-a spune mai mult, de-a se deschide spre o lume şi un public care o percepeau monodimensional, nedrept şi incomplet. Bănuisem bine, potenţialul şi chiar apetitul confesiv ale doamnei Ralian sunt, după cum aţi constatat, remarcabile. Ştiam, de pe de altă parte, că pentru convingerea domniei sale era nevoie de-o argumentare şi de-o stilistică anume. Nu pot să-mi evaluez prestaţia, dar ştiu că am beneficiat de pila unui telefon preliminar pe care i l-a dat Gabriel Liiceanu Antoanetei Ralian. Iar vocea lui Gabriel Liiceanu poate atinge nişte inflexiuni sexy-baritonale cărora e greu să te opui. Prin urmare, a fost mai simplu decât m-aş fi aşteptat. Am vorbit o dată la telefon, am obţinut un „da“ mai rapid ca la starea civilă, am schiţat planul de lucru şi am început să ne vedem în apartamentul doamnei Ralian, cu un reportofon aşezat între noi.
Cât timp a durat documentarea dvs. despre Antoaneta Ralian şi cum aţi structurat interviul?
Am citit despre Antoaneta Ralian timp de o lună, o lună şi jumătate. Interviuri, articole din reviste culturale, contribuţii în volume colective, prefeţe ale unor cărţi traduse, discuţii cu scriitori englezi, israelieni şi americani, tot ce-am găsit. Şi i-am recitit câteva traduceri. N-am vrut să recurg la o cronologie rece, previzibilă şi constrângătoare. Am preferat varianta aparent haotică a navetei între trecut şi prezent, a întoarcerilor la subiecte despre care simţeam că mai erau lucruri de spus, a învăluirilor, a discontinuităţii, a interviului-puzzle. A existat o listă de întrebări, dar – cum era evident din capul locului – discuţia a provocat ramificări, întrebări neprevăzute, trasee divagatorii.
Sunteţi de acord cu afirmaţia că scrisul nu e un act programat, ci o experienţă mai degrabă spirituală, în care „ţi se dictează de undeva ce să scrii“?
E o afirmaţie înaltă, duios-misticoidă şi discutabilă. Oricum, nu putem generaliza. Nu exclud existenţa scriitorilor care se simt mereu conduşi de ceva situat deasupra lor. Şi probabil că există scriitori care scriu pentru a elibera şuvoiul de magmă a cărei incandescenţă le pârjoleşte viscerele. Recunosc, nu fac parte dintre ei. Cred în predestinare, cred în deciziile care se iau deasupra noastră, dar rămân la convingerea că scrisul are o bună componentă artizanală, tehnică. Mario Vargas Llosa şi Cătălin Dorian Florescu (două exemple fără legătură între ele) scriu în localuri, în forfota clientelei. N-am impresia că Dumnezeu le-a fixat acest tip de rendez-vous zilnic şi la aceeaşi oră. Scriitorul mi se pare mai degrabă un meşteşugar decât un înaripat care are fir scurt cu cerul, un exaltat pe care-l hăituieşte permanent fantoma demiurgului-călăuză. Sigur, e posibil ca eu să nu fiu de fapt scriitor, tocmai din cauză că n-am trecut prin experienţa mesajului „de sus“. Cert este însă că n-am scris după dictare – sau, ca să pun un bemol la cheie, nu simt s-o fi făcut vreodată.
Sunt curioasă ce aţi răspunde dumneavoastră la unele dintre întrebările pe care i le-aţi pus doamnei Ralian, sper să intraţi în jocul meu. Aşadar, cum faceţi faţă kitsch-ului care ne înconjoară?
Nu-mi propun să-i fac faţă, să-l combat sau să-l evit. Bineînţeles, nu-l caut cu lumânarea – oricum, m-ar găsi el înainte să-l caut eu. Mă raportez senin şi fără înverşunări teatrale la kitsch – în doze întâmplătoare sau nu, zilnice sau săptămânale. La fel percep şi întâlnirile cu proştii: ca pe ocazii de identificare a opusului lor. Cred că avem nevoie de kitsch pentru a preţui mai bine autenticul, după cum avem nevoie de proşti pentru a ne consola cu prezenţa deştepţilor.
Cum vă trăiţi bucuriile şi tristeţile: le interiorizaţi ori le împărtăşiţi cu cei din jur?
Lucrează în mine un filtru inhibitor, care mă împiedică să-mi consum toate bucuriile – atâtea câte sunt – cu martori. Mă tem ca nu cumva să par fanfaron sau îndrăgostit de mine însumi. Şi revin: nici aici nu putem opera cu generalizări. E riscant, primejdios şi neproductiv. Există bucurii care parcă îşi pierd din savoare dacă nu ajung şi pe masa prietenilor. Există, dimpotrivă, izbânzi pe care se cuvine să le savurezi singur, fără delir triumfalist, dar în intimitatea propriului suflet. Cât despre tristeţi, nu prea am ce să le fac. Sunt un actor prost şi nu mă pricep să disimulez. Când sunt trist, ceva din tristeţea mea se împrăştie incontrolabil – în articolele pe care le scriu, în hainele pe care le pun pe mine, în privirea din care se stinge lumina, în mers, în felul de a-mi purta capul pe umeri. Iar cei care mă văd îşi dau seama imediat că nu e-n regulă. Şi uneori mi-o spun.
În geografia dumneavoastră sentimentală există o altă patrie decât România?
Categoric, da, există. Numai că încă nu mă pot hotărî. Sunt un anglist care oscilează între Italia şi Franţa. Deocamdată, e un meci în care conduce Italia. Dar e vorba doar de o apropiere afectivă, de vrajă, de iubire pentru o stradelă, o culoare, o fântână sau un zid scorojit. N-aş pleca definitiv din România, cu toate hibele ei. Nici măcar la Roma, de dorul căreia mă topesc zilnic. Nici măcar în Toscana, pe care o visez aşa cum am lăsat-o la ultima întâlnire.
Copilăria: ce aromă, ce culoare şi ce consistenţă are pentru dumneavoastră?
Aici idilizarea e procedeu obligatoriu, ca în toate cazurile în care copilul de odinioară n-a fost urgisit de soartă. Copilăria a însemnat pentru mine Lugoj în loc de Bucureşti. Iar Lugojul mi s-a păstrat prins între mirosurile la care ţin şi azi cel mai mult: frunze arse, liliac, fân plouat, pâine caldă, ardei copţi şi cafea. (Mi se pare o impertinenţă enormă să nu existe parfumuri cu miros de pâine caldă sau de frunze arse.) Ţin minte gârla de la marginea oraşului, partidele de tenis în care băieţi desculţi şi înarmaţi cu tocătoare de vinete mă băteau, deşi eu aveam rachetă şi tenişi, meciurile de fotbal care nu lipseau din nici o zi a săptămânii, ciocolata de casă, peştişorii de zahăr candel colorat şi toate bucuriile livrate de prieteni şi neamuri.
Sunteţi, conform Wikipedia, prozator, traducător, jurnalist și redactor de carte. E ordinea corectă a preocupărilor dumneavoastră? Şi cum aveţi timp de toate?
Dacă ordinea corectă are vreo relevanţă, s-o refacem: traducător, redactor, prozator şi scriitor la ziar. Jurnalist nu mă consider. Am rubrici la câteva ziare şi reviste, dar asta nu mă face ziarist, ci articlier. E o diferenţă la care ţin.
Vă mai tentează vreun domeniu, ar mai fi ceva ce v-aţi dori să faceţi, să începeţi anul acesta?
Agenda e deja plină. Trebuie să predau două cărţi, am terminat trei traduceri, mai am de trimis câteva contribuţii pentru nişte volume colective. Adăugaţi aici lucrurile pe care le fac de obicei: muncă de editor de carte, articole, emisiuni TV la care sunt invitat. Ar fi o sminteală să mai deschid un şantier.
Sunteţi un prozator foarte atent la detalii, am observat asta mai ales în Fluturele negru, unde vă aplecaţi cu mare delicateţe asupra operelor şi destinului pictorului Caravaggio. Care-i geneza acestui roman?
Ideea pentru Fluturele negru a îmbobocit la începutul lui 2008, dar s-a concretizat abia la sfârşitul lui 2010. Cu patru ani în urmă, am văzut pentru prima dată tripticul Sfântului Matei pictat de Caravaggio în Capela Contarelli a bisericii San Luigi dei Francesi. Şi am simţit atunci imboldul de-a scrie o poveste despre Caravaggio, în care să nu-l arăt doar în unda scandalos-promiscuă în care era receptat, superficial şi neatent, de destulă lume. Am avut, din păcate, un episod de bad timing: cartea a apărut exact când se comemorau patru secole de la moartea lui Caravaggio şi a dat, poate, impresia că parazita de la distanţă această bornă de timp. Vă garantez că n-am avut intenţia asta, pur şi simplu aşa s-a nimerit.
Cum alegeţi temele romanelor dumneavoastră şi cum porniţi, începeţi să scrieţi imediat ce v-a venit o idee ori vă documentaţi o perioadă, înainte?
Nu am o reţetă anume. Cu inima smulsă din piept şi Fluturele negru au apărut în urma unor drumuri în Portugalia şi Italia. În ambele cazuri am făcut ceea ce se cheamă muncă de documentare, la fel cum am procedat şi la Balul fantomelor sau la Fanionul roşu. Pentru alte cărţi nu există etape preliminare. Am o idee şi o fac pur şi simplu să înflorească.
Ce vi se pare mai dificil în construirea unui roman: prima frază ori primul capitol, cel care „agaţă“ cititorul, intriga sau felul în care sunt construite şi relaţionează personajele între ele?
Sunt grijuliu cu felul în care îmi pun personajele să intre în dialog, asta fără discuţie. Încerc să fac în aşa fel încât vocile lor să sune firesc, nepoticnit, să nu vină „din cărţi“. Probabil de aceea am întâlnit oameni care mi-au spus că aş avea stofă de scenarist (le-am mulţumit pentru compliment, dar n-am marşat). Totuşi, cred că problema principală e să-mi scot din minte publicul cărţii, să scriu fără să mă gândesc la oamenii care mă vor citi, să fiu atent doar la povestea în sine, fără să anticipez reacţii, fie ele bune sau rele.
Sunteţi şi un traducător pe cale să atingă, la un moment dat, palmaresul impresionat al doamnei Ralian. Dumneavoastră cum vă alegeţi cărţile pe care le traduceţi, cum vă apropiaţi de operele şi autorii străini?
Dacă o să ajung vreodată la plafonul numeric al doamnei Ralian, o să fie din pură întâmplare, să ştiţi. În rest, mă aflu de nişte ani în postura comodă de a-mi alege cărţile pe care le traduc. La începuturile carierei, adică acum două decenii, traduceam cam tot ce mi se propunea, cu excepţia textelor pornografice şi a celor de reabilitare a comunismului (două direcţii îngemănate, de fapt). Acum triez şi traduc strict ce-mi place şi ce vreau. Iar Humanitas are gentileţea de-a nu-mi impune să traduc doar pentru ea, deşi ar putea s-o facă.
Cum s-a petrecut debutul dumneavoastră literar?
Am fost în anticamera catastrofei – şi ca traducător, şi ca scriitor la debut. Prima mea traducere (François Mauriac, Îngerii negri) a fost masacrată de editor. Prima mea carte, un roman al cărui titlu îl trec sub tăcere, a fost rodul unei căpoşenii teribiliste, al dorinţei de-a epata pe toată lumea şi de-a anunţa cu focuri bengale ivirea pe scenă a unui romancier genial. A ieşit o aiureală din cauza căreia am un sentiment de inconfort ori de câte ori îmi aduc aminte.
Aţi fost, pentru o vreme, bibliotecar. Este o meserie frumoasă, dar care la noi a ajuns să fie uşor desuetă, pentru că oamenii şi-au cam pierdut interesul în lectură (nu doar în România, e un fenomen global). Cum aţi pleda dumneavoastră în favoarea întoarcerii la lectură?
Munca de bibliotecar n-a fost rezultatul unei împătimiri, ci al unei conjuncturi. Am renunţat să fiu profesor în Banat în 1988 şi singurul post pe care l-am găsit în Bucureşti a fost de bibliotecar într-o instituţie tehnică, aparţinând Ministerului Transporturilor. Reculul pasiunii pentru citit e real, dar lucrurile nu trebuie dramatizate. Pe măsură ce se multiplică variantele de loisir, e logic ca timpul distribuit fiecăreia să scadă. Îndemnul meu nu se leagă de escapism sau de evitarea zgurei zilnice la adăpostul cărţilor. Pur şi simplu e bine să citim pentru sănătatea noastră mintală şi pentru că, în felul ăsta, trăim mai multe vieţi şi aventuri. Zeci, sute, mii – depinde de dioptrii şi de arsura curiozităţii noastre.
Care-s micile răsfăţuri fără de care nu aţi putea „funcţiona“?
Mi-e greu să concep viaţa fără cafea, dulciuri, muzică şi cărţi. E de văzut dacă sunt răsfăţuri mici sau mari. Funcţionez greu fără trei cafele pe zi şi nu trece zi de la Dumnezeu fără muzică (îndeosebi Pink Floyd, Dream Theater, Mark Knopfler şi Marillion) şi literatură. Iar ca să fiu sincer până la capăt, trebuie să adaug – aţi ghicit – meciurile de fotbal.
Autori români şi străini preferaţi aveţi? Care-s cărţile sau autorii la care reveniţi?
Dintre români: Răzvan Petrescu, Radu Cosaşu, Adriana Babeţi, Călin-Andrei Mihăilescu, Ileana Mălăncioiu (scot din calcul autorii de la Humanitas, deşi n-ar trebui). Dintre străini: Julian Barnes, Jonathan Coe, Federico Andahazi, Stéphane Audeguy, Salman Rushdie, Jorge Luis Borges, Kazuo Ishiguro, Stephen Fry, Abel Posse.
Încă n-am ajuns în etapa revenirilor. Deocamdată nu-mi dă pace ideea că viaţa e scurtă, iar numărul cărţilor care mă aşteaptă, enorm. Ştiu că n-am cum să acopăr tot, dar simt că n-a venit momentul să mă întorc şi să-mi consolidez acumulările din anii sau din deceniile trecute. E posibil s-o fac, totuşi. La 91 de ani, tatăl meu reciteşte Plutarh. Iar unii cunoscuţi mi-au spus că i-aş semăna.
Foto: Radu Sandovici