Este una dintre cele mai aclamate eseiste americane și o autoare de ficțiune care își provoacă cititorii la autoanalize interioare. Este soția lui Paul Auster, unul dintre titanii literaturii contemporane și trăiește la limita dintre simbolismul viselor și cruzimea realității. Este Siri Hustvedt, o scriitoare tradusă recent la Polirom, cu O vară fără bărbați și Tristețile unui american. Ladies and gentlemen, Siri Hustvedt!
Tristețile unui american începe cu un citat din Rumi, poetul sufist. Scriitura dumneavoastră este legată în vreun fel de spiritualitate și sufism?
Rumi este un mare poet. Ani în șir i-am citit poemele, dar mă întorc și la Emily Dickinson, Paul Celan și Marina Țvetaieva, printre alții. După ce am terminat de scris acest roman, citeam Rumi și am dat peste aceste versuri: „Nu-ți întoarce privirea. Uită-te în continuare la locul bandajat. Pe acolo te pătrunde lumina“, și am simțit că Rumi a scris aceeași carte, în miniatură. Nu te vindeci dacă nu acorzi atenție rănii. Uneori e invizibilă și trebuie să o 
găsim ca să avem grijă de ea.
Suntem conduși de emoții, iar Tristețile unui american este despre emoțiile viilor și morților, unele dintre ele foarte puternice, altele foarte bine ascunse. Cum a fost scrierea acestei cărți?
Mă fascinează cum emoțiile pot fi transferate de la o generație la următoarea. E un volum mare de cercetare mai ales în psihologie și mai ales în privința copiilor supraviețuitorilor Holocaustului. Amintirile traumatice sunt diferite de amintirile autobiografice obișnuite, din punct de vedere al trăirii și neurobiologic. Întoarcerea în timp este de obicei nonverbală — o revenire subită a viziunilor și emoțiilor copleșitoare. Păstrarea tăcerii asupra experiențelor teribile pare să accentueze suferința, în loc să o atenueze. Oamenii își pot reduce durerea structurându-le în mici istorii, așa cum se face în psihanaliză și psihoterapie.
Personajul principal Erik Davidsen poate fi considerat un alter ego auctorial? Are, ca și dumneavoastră, același apetit pentru a ajunge la esențial, pentru descifrarea lumii viselor și a conștiinței.
Da, m-am gândit adeseori la Erik ca la fratele meu imaginar. Am crescut într-o familie cu patru fete, nici un frate. Fiindcă am folosit părți din viața tatălui meu și chiar pasaje dintr-un jurnal pe care l-a scris pentru familie și prieteni, mi-am dorit un povestitor care să-mi fie apropiat, dar să nu fiu eu. Erik oferă o altă perspectivă asupra temelor mele intime de familie — cea a fiului, nu a fiicei. L-am făcut psihanalist și psihiatru pentru că asta l-a pus în postura de a lucra zilnic cu oameni care suferă, dar visează, speră să-și atenueze motivele dureroase ale vieților lor.
Mie cartea aceasta îmi pare o plasă de vise, căci fiecare istorie poate fi reală și fiecare personaj poate fi un bărbat sau o femeie cu care m-aș putea intersecta pe stradă. Cum ați realizat acest mélange de trecut și prezent, viață interioară detalii ale vieții reale?
Îmi place expresia „plasă de vise“. Unele vise descrise în carte sunt ale mele, pe altele le-am inventat. Visele amestecă materialul recent al experiențelor din starea de veghe, îl demontează și îl condensează, dispersându-l apoi într-un fel interesant, semnificativ și foarte parcimonios. Cea mai mare parte a scrierii este despre inconștient. Încep să simt forma și muzicalitatea unei cărți pe măsură ce o scriu. Încep să înțeleg ce duc mai departe și la ce renunț. Tristețile unui american a fost scris ca o fugă, o temă urmând alteia. Are o structură muzicală. Dar e important și faptul că îmi iubesc personajele, îmi sunt simpatice chiar și cele răutăcioase.
Tristețile unui american este o istorie de familie, dar și despre relația părinte-copil, despre prăpastia dintre generații și despre comunicarea între tată și fiu, mamă și fiică. Ați dedicat această carte fiicei dumneavoastră. E un mesaj pentru ea?
I-am dedicat-o pentru că ea este generația următoare și pentru că viitorul îi aparține, dar și trecutul este o parte din acest viitor, pentru că a fost în noi, al nostru, și conturează ceea ce va veni. Experiența din trecut creează așteptare, iar așteptarea e esențială pentru percepție. O conștiință extinsă asupra modului în care ne-a influențat trecutul ne dă o mai mare libertate pentru viitor. Dacă îmi doresc ceva pentru copilul meu, aceea este libertatea.
Fiul meu de șase ani m-a văzut citind Tristețile unui american și mi-a spus că nu e bine: „Tristețea e rea. Înseamnă frică și îngrijorare și poate să vină din răzbunare și ură“. Cum vă tratați tristețea? Și câte fețe poate avea ea?
Aveți un fiu inteligent. Tristețea nu vine întotdeauna din răzbunare și ură, dar ar putea veni. Pierderile de tot felul generează tristețe și amărăciune. Eseul freudian despre „doliu și melancolie“ vorbește minunat despre diferite forme de durere. Depresia e teribilă, pentru că îi face pe oameni să își piardă dorința pentru ziua de mâine. Am petrecut trei ani ca voluntar în domeniul psihiatric în zona New York și am văzut în realitate cât de devastatoare poate fi depresia. Niciodată n-am mai fost atât de tristă. Eram dezamăgită, nefericită, stresată, anxioasă, dar din fericire am o putere de revenire rapidă. Desigur, unele pierderi sunt permanente — absența oamenilor pe care i-ai iubit devine o prezență însoțitoare. De fapt acestea sunt fantomele.
O vară fără bărbați este despre transformare, despre evoluția de la fetiță la femeie. Structura stratificată permite cititorului să se mulțumească doar cu un nivel de lectură ori să se joace cu mai multe. O iubesc pe Mia (n.t. personajul principal), este atât de reală, de vie!
Și eu o iubesc pe Mia! În acest caz mi-am propus să scriu o comedie. Chiar dacă are niște evenimente triste și unele ironii, întreaga structură narativă este organizată în serii de jocuri, povești caustice, izbucniri, digresiuni. Am vrut să fie reprezentat fiecare moment al feminității, din copilărie la maturitate, și i-am lăsat pe bărbați în umbră. Acțiunea cărții îi implică și pe ei, dar doar ca prezențe distante. Singurul personaj masculin activ și pe care îl examinăm îndeaproape este Simon, bebelușul încă nevorbitor, un bărbățel drăguț și tăcut într-o lume a femeilor.
Este un roman feminist?
Da, este o comedie feministă! Este și un roman care tratează din multe unghiuri problema filozofică a diferenței la modul ușor sau serios și nu doar diferența sexuală, ci în toate formele. Când un lucru se schimbă în altul (grecii erau obsedați de interogația aceasta)? Ce e diferența? Ce e schimbarea (în care cei din școala eleată nu credeau)? În ce fel sunt femeile diferite de bărbați? Istoria ne-a dat răspunsuri contradictorii. Așa cum spune Mia despre bărbați și femei „Nu e vorba că nu e nici o diferență între bărbați și femei, ci câtă diferență face această diferență și unde o plasăm“. Ea crede că bărbații și femeile au mai multe asemănări decât deosebiri (și aici sunt de acord cu ea).
Ați pus elemente autobiografice în vreunul dintre aceste două romane?
S.H.: Pentru Tristețile unui american am furat orășelul meu natal din Minnesota ca scenă a rudelor întoarse de la înmormântarea tatălui și am împrumutat pasaje din scrisorile și jurnalele tatălui meu. Înainte de a muri mi-a dat permisiunea să o fac. Ferma bunicilor lui Erik, ruina din timpul marii crize economice sunt împrumutate tot din viața mea. Orașul copilăriei Miei, Bonden (cuvântul acesta înseamnă fermier în norvegiană) este tot o versiune a orașului meu natal.
Întotdeauna am nevoie de locuri reale pentru romanele mele, și trebuie să fie locuri personale, intime, așa că diverse forme ale locurilor mele preferate tot apar, ca și orașul New York, unde locuiesc de 35 de ani. Muncile Miei, micile sale aventuri și oamenii pe care îi cunoaște sunt toate inventate.
Scriitura elegantă și lucidă vă apropie de stilul cărților soțului dvs., Paul Auster. E fascinant și foarte rar un cuplu scriitoricesc atât de longeviv.
Sunt o mare admiratoare a cărților lui, el îmi admiră operele și, în plus, după 32 de ani, încă ne mai plăcem cu adevărat unul pe celălalt. Suntem niște norocoși.
Avem somn paradoxal; am putea spune că avem și vieți paradoxale?
Somnul paradoxal este somnul REM, perioada cea mai propice pentru visare, deși există și vise în starea din afara REM. Creierul este activ când visăm, așadar se comportă ca în starea de veghe (uneori e chiar mai activ), deși zona „executivă“, cortexul bilateral prefrontal, este adormit. Paradoxul este că somnul seamănă cu veghea.
Uneori mergem ca somnambulii prin propriile vieți pentru că nu suntem conștienți de ceea ce facem. Activăm tipare inconștiente care sunt atât de profund înrădăcinate în noi, încât ajung să ne conducă, în loc să fie invers. Așadar da, cred că ambele paradoxuri sunt valabile.
Ați păstrat ceva din moștenirea norvegiană?
Mama mea are 90 de ani și trăiește în Statele Unite, dar surorile sale mai mari care au rămas în Norvegia nu mai sunt cu noi. Am mulți veri norvegieni, care au la rândul lor nepoți și strănepoți; periodic avem reuniuni de familie. Vorbesc norvegiana și aceasta este cea mai puternică legătură pe care o am cu Norvegia. Am acces direct la cultura lor prin limbaj și literatură.
Sunteți laureata The Gabarron International Award for Thought and Humanities. Ce v-a adus, ca scriitoare și umanistă?
În primul rând, a însemnat recunoașterea muncii mele. E un sentiment minunat, pentru oricare autor. Comitetul de desemnare a laureaților a menționat toate operele mele, atât romanele, cât și eseurile despre artă sau știință.
Să presupunem că primiți o invitație la cină, pentru aceeași seară, de la Sigmund Freud și C.G. Jung. Pe cine ați alege și de ce?
Aș cina cu Freud. Oricum, dacă Jung vrea să ni se alăture, nu l-aș izgoni. În 2011 am susținut un discurs la cea de-a 39-a conferință anuală Sigmund Freud de la Viena și a fost o mare onoare pentru mine. Citesc Freud din adolescență, de când am devenit fascinată de psihoanaliză. Acum fac parte dintr-o asociație care se cheamă Neuropsychoanalysis și reunește cercetări din neuroștiință și psihoanaliză. Am publicat în revista Neuropsychoanalysis și continuu să fiu interesată de ambele domenii. Ideile jungiene sunt un pic prea mistice pentru gustul meu, deși nu demult m-am întors la scrierile lui și le-am găsit remarcabile. Tipul nu era deloc un pămpălău.
Sunt scriitorii mai bine primiți în lumea literară decât scriitoarele? Ele trebuie să își dovedească mai insistent talentul?
În termeni generici, artele și științele umaniste fac parte din spectrul feminin al culturii, iar științele exacte din cel masculin. Chiar dacă această clasificare are prea puțin de-a face cu oamenii care populează aceste arii, metaforele sunt adânc înrădăcinate în cultura occidentală și sunt valabile, adesea doar la nivel inconștient. Masculinitatea, considerată superioară, își are rădăcinile în asocierea cu mintea și rațiunea, iar feminitatea, inferioară, e asociată cu trupul și emoțiile (apropo, cred că această dihotomie e falsă; nu e nici o diviziune carteziană, nici un dualism între minte și trup). Mult mai multe femei decât bărbați citesc romane, iar când citesc și ei, preferă cărțile scrise tot de bărbați. O carte scrisă de o femeie pare să aibă efect emasculant asupra bărbaților. Orice legat de femeie este denigrat în cultură, fie că vorbim despre o carte, o profesie sau o boală. Toți romancierii sunt așadar „feminini“ pentru că scriitorii bărbați și femei creează opere care sunt consumate în cea mai mare măsură de femei. Bărbații „masculinizează“ forma feminină și prin urmare o fac mai respectabilă, mai serioasă, mai importantă doar pentru că ei sunt bărbați. Femeile care lucrează într-o zonă feminină sunt dublu „feminizate“ și suferă din cauza asta. Termenul „femeie scriitor“ încă e folosit. Când ați auzit ultima oară de „bărbat scriitor“? Din păcate, e din ce în ce mai greu pentru o femeie să fie citită serios decât e pentru un bărbat. Pe de altă parte, conștiința sexismului mi-a aprins tălpile și această ardere continuă mă face să muncesc mai cu aplomb.
Interviul a apărut și în numărul de mai al revistei The ONE.