T.O. Bobe este un scriitor atipic, pe care l-am pus recent în lista mea de autori preferați. Un autor de succes, mai ales după volumele Cum mi-am petrecut vacanța de vară și Contorsionista, este un mânuitor abil de vorbe, sentimente, scene, stări. O proză scurtă care începe nespectaculos te cufundă, peste câteva pagini, într-o altă lume, din care cu greu ieși neșifonat. Nu poți să nu te gândești la scenele tale vechi de iubire, la frânturi de dialoguri de îndrăgostiți, la amintiri fugare ale amorurilor trecute. Nu știu cum reușește să facă asta, de fiecare dată altfel. Poate că acesta e darul lui: să compună și să re-compună la nesfârșit iubirea, din mici piese perfecte. Iar darul BooKMag pentru voi, un interviu despre începuturi, iubire, tehnologie și prezent:
Vă recomandați compozitor :), o formulă ingenioasă. Care au fost primele dumneavoastră succese în domeniul compoziției de texte?
Primul meu succes a fost în domeniul compoziției de foneme, nu de texte. Mai exact, inițial am fost rimar. Mă îndrăgostisem prin clasa a șasea de o colegă și, conform uzanțelor epocii (medievale) îi trimiteam în timpul orelor bilețele versificate ascunse în pixuri. Asta nu înseamnă însă că la ea aș fi avut succesul respectiv. Un coleg care era și el îndrăgostit, dar de altcineva, m-a rugat să-l ajut, să-mi pun abilitatea în slujba lui. Bref, am fost un fel de Cyrano de Bergerac. Pe drumul dinspre școală spre casă, iarna, pe la opt seara, într-o beznă de-ți băgai degetele în ochi și înotând în noroi până dincolo de glezne, am improvizat catren după catren, în timp ce bietul de el abia reușea să se țină după mine și să noteze din mers. Dar efortul i-a fost răsplătit, iar eu am avut parte indirect de primul succes, chiar dacă nu e vorba de unul propriu-zis literar.
Contorsionista este un volum grațios, fiecare dintre cele opt proze scurte are ritmul său și o muzicalitate aparte…îmi dau seama că într-adevăr sunteți un 
compozitor de piese pentru suflet. Care ar fi, pe scurt, geneza fiecărei proze?
Eu sper sa aibă și mintea partea ei, nu doar sufletul. Altfel, Contorsionista – povestirea care dă titlului volumului – a fost scrisă pe la sfârșitul anilor ’90, când revista Interval mi-a cerut un text pe tema “intrarea în literatură”. Tandrețea felinelor mici a fost tot o comandă, pentru o antologie de texte erotice, în care din fericire n-a mai intrat, iar din Cum am întemeiat Montrealul și Răpirea din Serai am scris părți destul de substanțiale prin 2003, când am avut o bursă la Akademie Schloss Solitude. Se întâmpla înainte de Cum mi-am petrecut vacanța de vară. N-aș ști să spun exact cum a fost geneza fiecărei părți, dar cartea în întregul ei a avut una extrem de contorsionată, cu multe reveniri și rescrieri. Am scris sau rescris în paralel mai toate povestirile, pentru a păstra controlul asupra ansamblului – aveam nevoie de motive recurente sau de variațiuni în jurul acelorași constante.
De ce a durat atât de mult de la idee până la apariția cărții?
Parțial, v-am răspuns. De fapt, ideea, nu a cărții așa cum arată ea acum, ci a unei cărți care să aibă forma ei datează de prin 1995, când, la fel ca personajul din prima povestire, am văzut în vitrina unei librării albumul Transformations al lui Joyce Tenneson. De la imaginea Suzanne in contortion a început, atâta doar că multă vreme n-am știut ce să fac cu ea și a rămas la sedimentat. În afară de asta, fiindcă am vrut ca povestirile să fie diferite între ele stilistic, pentru fiecare a trebuit să învăț practic să scriu de la zero. Nu știu nici cât, nici dacă mi-a reușit, dar altfel n-aș fi putut. De fapt, pentru orice carte am nevoie de provocarea asta, altfel, dacă n-am impresia că învăț să scriu în timp ce scriu, mă plictisesc și de mine, și de ce fac.
Constanța e un personaj viu, prezent în carte. E o nostalgie pentru orașul natal, un dor continuu?
N-aș zice că e vorba de nostalgie sau dor, fiindcă ajung de câteva ori pe an la Constanța și nu doar pentru o zi. De altfel, o bună parte din volum l-am scris chiar acolo. Dar e normal să fi folosit decoruri pe care le cunoșteam, doar nu era să-mi plasez personajele în Câmpina sau Sibiu. Pe de altă parte, Contorsionista e o carte feminină, lichidă, așa că, pe alt palier, aveam nevoie pentru ea și de un oraș de la malul mării.
Cum ar fi Contorsionista ca booktrack?
Ca o rochie de seară Chanel pe care ai accesoriza-o cu un frumos cordon auriu din Complexul Europa. Vorbind ceva mai serios, scrisul meu, și din Contorsionista, dar și din Cum mi-am petrecut vacanța de vară, și asta ca să rămân doar la proză, e unul prin excelență literar. N-ar permite, nu doar inserturi audio sau orice alte zorzoane multimedia, dar nici măcar ecranizarea. Nu scriu traductibil în alte limbaje și orice încercare de a adăuga ceva ar fi un minus pentru carte, nu un plus.
Scrieți în acest volum despre multele chipuri ale iubirii. Cum ați trăit dumneavoastră prima iubire?
Ei, a fost frumos și sfâșietor, ca toate primele iubiri, mai ales dacă sînt neîmpărtășite. V-am spus mai devreme că s-a întâmplat prin clasa a șasea. Era pe vremea asta când m-am întors la școală din vacanța de iarnă cu o șapcă de blană pe care o primisem de Moș Gerilă. O colegă mi-a cerut-o s-o cerceteze și, când am văzut-o cum își mângîie obrazul de blana nouă de miel, m-am îndrăgostit de ea ca la prima vedere, cu toate că o cunoșteam din clasa întâi. I-am compus versuri, m-am apucat de sport și am ajuns în echipele de handbal și de tetratlon ale școlii, am așteptat-o după ore când era de serviciu și trebuia să măture clasa, i-am udat bureții, în vacanțe am dat târcoale cu bicicleta pe strada ei, am stat iarna pentru ea la o coadă de 5 ore pentru bilete la Splendoare în iarbă, m-am poziționat strategic când jucam Sticluța – degeaba. Aș fi avut șanse abia prin clasa a noua, când m-am întâlnit cu ea la repetiția pentru defilarea de 23 august, dar era prea târziu. Trecuseră deja trei ani și nici dragostea mea n-avea cum să dureze mai mult.
Care a fost prima carte pe care ați iubit-o, prima lectură care v-a rămas în memorie?
Nu știu. Pur și simplu nu știu. Am fost dintotdeauna fidel infidelității mele față de cărți.
Dintre cărțile dumneavoastră, recunosc, am citit doar Contorsionista. O să trec la Cum mi-am petrecut vacanța de vară, pentru că mi-a fost recomandată călduros. Există teme recurente în opera dumneavoastră?
Într-o recenzie de acum câțiva ani la Cum mi-am petrecut vacanța de vară, Paul Cernat spunea că în cărțile mele se pot distinge câteva obsesii, cum ar fi „copilăria, singurătatea (având drept corolar iubirea „inaccesibilă”), moartea și ambiția „cosmică”, romantică, sublim-ridicolă a artistului pur“. Nu știu dacă și în ce măsură e adevărat. Cred că adevăratele teme ale unui scriitor, presupunând că există așa ceva, sînt inconștiente, sînt alea care te urmează fără să-ți dai seama și câteodată chiar fără să vrei.
Care este povestea debutului dumneavoastră literar? Cum ați convins editorii că aveți o scriitură valoroasă?
A fost foarte simplu și n-a trebuit să fac eforturi prea mari, altfel mai mult ca sigur aș fi renunțat. În 1997, pe la sfârșitul verii, am trimis manuscrisul editurilor Univers și Cartea Românească pentru concursurile de debut pe care le organizau. Le-am câștigat pe amândouă, iar pe urmă am fost eu cel care a trebuit să aleagă la ce editură să publice. Așa a apărut Bucla, în primăvara lui ‘99, la Univers.
Care este statutul scriitorului român astăzi? Vă întreb fiindcă am văzut că față de mulți colegi de breaslă, sunteți la curent cu evenimentele și vă exprimați opinia. Imaginea scriitorului izolat în turnul de fildeș a devenit desuetă?
Îmi exprim opinia numai pe facebook (de unde sper să mă retrag cât mai curînd) și asta doar de câteva luni, altfel n-am contacte cu media. E drept că nici nu mi-am dorit asta. Imaginea unui turn, nu de fildeș, pentru că e de prost gust, ci din piatră și, dacă se poate, fără lift exterior, mi se pare din ce în ce mai seducătoare. Iar statutul scriitorului ca scriitor, nu și ca jurnalist sau și ca profesor, cred că e asemănător cu al unui ceaprazar într-o epocă în care majoritatea oamenilor umblă cu capul gol. E o îndeletnicire de nișă, pentru cei câțiva care nu sînt iliterați. Mi se pare foarte sexy.
Cum apare literatura română contemporană în peisajul european? Scriitorii români încep să fie traduși în străinătate, dar care sunt criteriile de selecție?
Nu știu cum apare literatura română în spațiul european, așa cum nu pot să-mi văd ochii fără oglindă. Probabil că nu apare deloc. Îmi spunea o prietenă din Germania odată, când ajunseserăm amândoi la concluzia că se traduce și multă literatură mai de mâna a doua, că nu contează, asta nu face nici un rău, pentru că oricum nimeni nu citește literatură română. Sigur că există și una-două excepții, dar cam așa cred că apare: aproape deloc. În ce privește criteriile, n-am fost în consiliul editorial al nici unei edituri, așa că n-am de unde să știu care sînt.
Aveți în familie un celebru cafegiu 🙂 (n.r Gheorghe Florescu). V-ați molipsit de virusul licorii întunecate? Știți să deosebiți o robusta de o arabica?
Da, am în familie un cafegiu, numai că am devenit băutor de cafea cu mult înainte. E drept că am început cu ness, însă am virat destul de repede spre obiceiuri mai clasice. Și n-am încercat niciodată să deosebesc o robusta de o arabica, dar cred că m-aș descurca.