BookMag. Oameni mari despre cărți bune
2013 a fost un an bun pentru mine. Mai întîi, am publicat Ce-a vrut să spună autorul (Polirom) în care am adunat 27 din cele mai bune interviuri pe care le-am realizat în ultimul deceniu (pentru revistele 22, Orizont, Dilema veche şi Dilemateca) cu scriitori români din toate generaţiile* (Livius Ciocârlie fiind seniorul, iar Radu Vancu, juniorul). Dar nu le-am publicat ca atare, căci nu am vrut să fie o colecţie convenţională şi datată de convorbiri.
La 25 de ani m-am trezit pe un continent străin. Era soare, cald, multe mașini de teren, drumuri cu benzi galbene, multă muncă și multă oboseală.
Pentru a scrie, ca și pentru a trăi, orice moment e bun, orice loc e favorabil. Scrisul este acum pentru mine o modalitate de a fi prezentă la experienţele vieţii personale și profesionale și într-un registru creativ. Un fel de proces de ascultare şi redare a ritmului şi armoniilor pe care le compun ideile, în cuvinte și imagini. Pentru a scrie ceva despre, să zicem, o floare am nevoie să las mintea liberă să se simtă privită de acea floare. Pentru a scrie ceva despre și pentru oameni, am nevoie să înțeleg dincolo de obișnuințele mentale și emoționale învățate.
După moartea tatălui lui, sortând diverse vechituri, un personaj de-al lui Paul Auster e bântuit de biografia tatălui lui pe care își dă seama că-l cunoscuse prea puțin…
Îi văd dimineața, aplecîndu-mă puțin pe fereastra apartamentului nostru de la etajul doi, cum vin ca într-un pelerinaj. Sînt mai ales oameni de vîrsta a treia, dar nu numai. Se apropie de perete, privesc, citesc, pleacă. Iar pe fețele lor se poate citi, ascunsă, un fel de bucurie. Cîtă vreme ești acolo și citești, e bine, ai scăpat.
Înainte de a pierde casa copilăriei mele, nu scrisesem un rând. M-am apucat să scriu pentru că nu puteam să accept că nu voi mai pune vreodată piciorul acolo. Şi, pe măsură ce scriam, îmi dădeam seama că încep să o iubesc pe fata aceea cu vise caraghios de îndrăzneţe, pe care nici măcar nu o cunoşteam. Mă apropiam de ea şi pentru a scăpa de amintirea mea, de amintirea celei care scrie. Îmi doresc mereu asta când scriu, îmi doresc să scap de mine şi să încep o viaţă nouă, curăţată de amintirile din trecut, şi întotdeauna mă trezesc la fel, cu toate lucrurile de care voiam să mă debarasez la locul lor. Dar nu mai ştiu: scriu ca să uit sau scriu ca să-mi amintesc?
Recunosc, sînt vinovat de singura vină pe care o poate avea un inocent: port prea multe cuvinte, imagini, poveşti cu mine. Imaginaţia şi sufletul se revarsă ca un fluviu prea plin. Uneori, cînd îmi dau drumul, trebuie să-mi avertizez prietenii, ca să se pună la adăpost, să se urce în copaci, ca să nu fie luaţi de ape.
Septembrie, 2012 Am terminat scenariul după Apropierea. Răsuflu uşurat, chiar mi-a scos peri albi şi ştiu că încă mai e de muncă. Urmează să mă întâlnesc cu Tudor Giurgiu, să-l îmbunătăţim. Dar acum mi-am făcut loc în cap pentru romanul la care de câteva luni tot scriu pagini disparate; să pot şi eu să spun când sunt întrebat ce fac: lucrez la un roman. Am scris lucrez la un roman şi imediat mi-am amintit de Juan Rulfo, mexicanul autor a doar două cărţi, una de povestiri, cealaltă un roman, care a fost întrebat, după vreo treizeci de ani, dacă e adevărat zvonul că lucrează la un roman, ba mai mult, că ar avea deja şi un titlu pentru presupusul roman. Juan Rulfo, imperturbabil, a zis că e drept că a avut un titlu, dar l-a schimbat. Bineînţeles că nu a mai publicat niciodată vreun roman.
Arta romanului este un anumit fel de a scrie istoria. Nu există eveniment istoric care să nu se regăsească în paginile unui roman. Nu există personaj de roman, oricât ar fi de straniu, pentru care să nu se afle un timp istoric care să-l găzduiască. Uneori corespondenţa aceasta se multiplică, precum imaginile prinse între coperţile a două oglinzi: istoria are legende, literatura are mituri. Astfel încât aceeaşi legendă poate fi repovestită cu personaje diferite, iar acelaşi personaj poate hălădui în timpuri diferite.
Ţi-a intrat în cap că pînă acum ai scris somnambulic, cu ochii larg închişi. N-a fost rău. Dar brusc, vrei să înveţi să mergi cu ochii bine deschişi. Şi vrei să înveţi să mergi pe bicicletă. Şi înveţi. Dar te temi că ţi-ai pierdut inconştienţa cu care te aruncai într-o carte. Şi de aici ezitarea. Lungul drum al ezitării către exactitate. Un an, doi, trei... În care speri să achiziţionezi inocenţă. Ezitarea. Exactitatea. În acelaşi timp. Inocenţa. Ştiinţa. Rigoarea maximă. Cum ar fi posibil?...
Cînd a apărut Greața lui Sartre, Camus i-a reproșat că nu reușește să atingă tragicul pentru că uită de frumusețea vieții. Știm instinctiv că avea dreptate, iar faptul că Greața e o carte prea puțin citită o confirmă - ceea ce face viața și implicit arta tragică nu e numai entropia - și în cazul artei, descrierea acesteia - ci e felul inflexibil în care entropia ne mătură speranțele.
E ultimul bărbat din viața mea: nenorocos, contorsionat, eliptic. Derutează nu doar pentru că numele îi sună a arab, iar el e persan din vechime, ci mai ales pentru că lumea nouă e uitucă, grăbită și plină de ingratitudini, căci cine își mai amintește de Omar Khayyam - poetul, filosoful, îndrăgitul unei lumi tihnite și pline de legende - de la care maică- sa i-a luat numele, când toți vorbim despre Iran ca despre „o axă a răului, preluând sintagma de la George W. Bush Jr. (care nici el nu știa mare lucru despre acest spațiu, cum alții nu știau nici despre România acum ceva vreme).