Pentru primul trimestru al anului 2011, Editura Cartea Românească vă propune titluri noi din toate domeniile editoriale pe care le are în portofoliu.
Astfel, în colecţia „Proză” vor apărea romanele Dulcea poveste a tristului elefant de Diana Adamek – o replică la romanul Călătoria elefantului de José Saramago, FEM de Magda Cîrneci – o incursiune nonconformistă în meandrele fiziologice, psihice şi metafizice ale unui personaj feminin generic, Pe mâna femeilor de Felix Nicolau – „roman decapotabil”, împărţit în douăzeci de capitole denumite capote, pe care cititorul le poate ordona după voinţa proprie; în colecţia „Poezie” – antologia Cu gura uscată de ură. Poezii de dragoste de Dan Sociu – o selecţie de poezii erotice din volumele publicate până acum şi alte câteva texte inedite, precum şi volumul Unelte de dormit. Cu 11 desene de Dumitru Gorzo de Ioan Es. Pop; în colecţia „Critică şi Istorie literară” – volumul Teme de Nicolae Manolescu – o antologie de autor, care dezvăluie încă o dată discernământul în alegerea lecturilor şi rafinamentul inegalabil al unui mare cititor şi Benzile desenate şi canonul postmodern de Ion Manolescu – o polemică faţă de inerţiile gândirii culturale elitiste, ca şi faţă de spiritul estetic conservator.
DIANA ADAMEK, Dulcea poveste a tristului elefant
Romanul prilejuieşte, în pagini cu accente de realism magic, dar şi cu multe secvenţe comice, o meditaţie inedită despre timp şi stingere, despre poruncile întunecate ale legilor, oferind însă, nu în ultimul rând, o imagine a Europei renascentiste, măcinată de războaie, spaima de demoni şi boli misterioase (cum va fi şi ”ciuma dansului”), deschisă însă spre nou, spre invenţii şi trăirea febrilă a clipei. Dulcea poveste a tristului elefant e un roman despre creaţie, timp şi dragoste, care poate fi înţeles şi ca replică (un drum întors) la romanul lui José Saramago, Călătoria elefantului.
„Diana Adamek stăpâneşte vocile naraţiunii cu o fascinaţie unică şi cu totul inedită în proza română contemporană. Alunecând repede în paginile acestui roman, veţi fi conduşi fără zăbavă, dincolo de rafinamentul stilistic excepţional, către revelaţia pe care o trăieşte însuşi protagonistul: întotdeauna ajungem în locul în care suntem aşteptaţi.” (Ovidiu Mircean)
MAGDA CÎRNECI, FEM
Romanul FEM de Magda Cîrneci este un volum de proză vizionară, o incursiune nonconformistă în meandrele fiziologice, psihice şi metafizice ale unui personaj feminin generic, de la cea mai fragedă vârstă până la prima adultitate. O Şeherazadă contemporană îi relatează iubitului ei care o părăseşte cele mai stranii şi intime trăiri legate de creşterea ei întru feminitate. Combinaţie de povestire, poem în proză, analiză psihanalitică şi mărturie spirituală, FEM se vrea un fel de scriere iniţiatică, în afara genurilor literare curente, despre ce ar putea să însemne deschiderea emoţională a fiinţei umane către niveluri de sensibilitate şi de înţelegere mai puţin explorate şi cunoscute deocamdată. Cocktail de genuri literare – de la povestire la poem în proză, de la jurnal de vise la mărturisire spirituală – FEM este o carte surprinzătoare, neobişnuită, curajoasă şi provocatoare.
„FEM-ul Magdei Cîrneci – un concentrat itinerar epifanic, pornind de la „brusca aruncare în scenă“, trecând prin aventurile corpului dureros, prin iluminările adolescentine ale unei feminităţi matriciale şi „căderea din realitate în Realitate“, prin „schimbarea la trup“ androgină spre maturizarea viziunii, deschiderea celui de-al treilea ochi şi, în cele din urmă, fulguranta (şi intransmisibila) înţelegere a „marelui şah cu partea cealaltă“ – este o livrare de sine pentru bunul uz al celor care mai caută „o magie coerentă a lumii“. FEM e cartea cărţilor de până acum ale scriitoarei, în egală măsură o carte a iluminării şi una a revelaţiei realului.” (Simona Sora)
FELIX NICOLAU, Pe mâna femeilor
Pe mâna femeilor este un roman construit pe principiul hiperliteraturii, în sensul că permite saltul peste înlănţuirile cauzale ale intrigii. De aceea este subintitulat „roman decapotabil”, împărţit în douăzeci de capitole denumite capote, pe care cititorul le poate ordona după voinţa proprie. Experimentul narativ este susţinut de umor şi eficacitatea maximă a scriiturii, astfel încât suspansul lecturii să nu fie afectat. O altă noutate este rularea unui set de personaje care îşi schimbă identitatea sau regnul de la un capitol la altul, chiar dacă numele lor rămân neschimbate. Eliberat de o individualitate strâmtă, personajul devine imprevizibil, straniu şi comic, ceea ce exclude plictiseala. Vrăji şi acrobaţii într-un roman decapotabil prevăzut cu douăzeci de capote pe care orice cititor le poate schimba după chef, nevoie sau din pură disperare.
IOAN ES. POP, Unelte de dormit. Cu 11 desene de Dumitru Gorzo
„Penultimul debut remarcabil din poezia optzecistă este al lui Ioan Es. Pop cu Ieudul fără ieşire (1994), nu întâmplător apărut abia după revoluţie. Nici această primă carte, nici următoarele n-ar fi putut apărea înainte. (…) Grotescul, burlescul, calambururile nu împiedică poezia lui Ioan Es. Pop să atingă uneori o puritate excepţională a tragicului.” (Nicolae Manolescu)
„Este limpede că 1994, 1996 şi 1999 — ieudul fără ieşire, porcec şi pantelimon 113 bis — configurează o geografie hipnotică a morţii vii şi a agoniei ca trăire substanţială. O hartă a suferinţei expiatorii de unică forţă şi frumuseţe în poezia noastră de după 1989. Mă întreb: oare se poate merge mai departe? Unde? Şi cum?” (Dan C. Mihăilescu)
„Suferinţa nu e impersonală, abstractizată, ca în versurile solarului Nichita Stănescu, ci concretă, bine înfiptă în carnea eroului liric. Poetul întoarce versurile şi imaginile pe toate feţele, cu o dexteritate de invidiat, pentru a prinde cât mai multe dintre nuanţele acestei nenorociri, ale dezastrului individual.” (Daniel Cristea-Enache)
DAN SOCIU, Cu gura uscată de ură. Poezii de dragoste
Volumul Cu gura uscată de ură. Poezii de dragoste conţine o selecţie de poezii erotice din volumele publicate până acum şi alte câteva texte inedite, o selecţie din cele scrise în perioada 2005-2009.
„Lui Dan Sociu îi ies foarte bine poeziile de dragoste. În primul rând, pentru că au un destinatar. Apoi, pentru ca dozeaza excelent combinaţia de autoironie şi patetic, de prozaic şi liric, fără să derapeze într-o parte sau alta. Dragostea din poemele lui n-are nimic explicit metafizic, dar nici nu apare minimalizată prin dezangajarea afectivă şi abandonul notaţiei psihologizante în favoarea celei neutru-comportamentale.” (Alex Matei)
NICOLAE MANOLESCU, Teme
Între 1971 şi 1988, Nicolae Manolescu a publicat şapte volume de Teme, cărti aşteptate mereu cu sufletul la gură, cu emoţia întâlnirilor memorabile. Actuala reeditare este o antologie de autor, care dezvăluie încă o dată discernământul în alegerea lecturilor şi rafinamentul inegalabil al unui mare cititor.
„Temele lui sunt de fapt nişte lecturi – mereu infidele -, meditaţii mutate într-un spaţiu mai singuratic, acolo unde sinele visează idei, unde textul e asediat de o nefericire aparent rasfaţată – aceea de a spune prea mult sau poate prea puţin. De aici, notaţia fulgurantă, protocolul înfrânt al confesiunii – o confesiune discretă, fără broderia concesivă a sentimentelor – şi tot din această pricină, un fel de dialog murmurat în primul rînd cu cărtile. Pentru că, deşi din temele criticului nu lipsesc nici paranteza morală, nici părerea sociologică, ispita ultimă este literatura.” (Virgil Ierunca)
„Temele sunt un gen aparte, relaxat şi cu o componentă subiectivă predominantă. Căci lecturile sunt, pentru criticul nr. 1 al literaturii noastre contemporane, şi un prilej de a regăsi clipele de intensă trăire din copilarie şi adolescenţă, de a intra în dialog de idei cu mari autori ai literaturii universale, de a-şi dubla meditaţiile prilejuite de cărţi, cu momente ale propriei existenţe. Călătorind prin lumea livrescă, el confruntă mereu adevărurile literaturii cu acelea ale vieţii, te face părtaş la bucuria descoperirilor (şi de sine) mediate de cărţi, îţi stârneşte pofta de a citi sau reciti altfel opere fundamentale.” (Adriana Bittel)
ION MANOLESCU, Benzile desenate şi canonul postmodern
Amatorii de pariuri culturale vor găsi în Benzile desenate şi canonul postmodern nu numai schiţa imprevizibilă şi deseori fluctuantă a fenomenului literar autohton după 1989, dar şi pronosticurile autorului, cu gradul lor de realizare sau eşec. Polemică faţă de inerţiile gândirii culturale elitiste, ca şi faţă de spiritul estetic conservator (care oferă, totuşi, un tampon util efectelor excesive ale relativismului valoric), cartea adresează cîteva posibile provocări intelectuale diferitelor categorii de cititori, încercînd să acopere gusturi, aşteptări şi niveluri de receptare nuanţate: cronici de întâmpinare ale unor bestselleruri româneşti şi universale, articole de teoria imaginii (aplicate benzii desenate, desenului animat sau videoclipului), studii de istoria literaturii (vizând redefinirea noţiunii şi o reevaluare a câmpului cultural autohton), manifeste şi articole programatice (în care sînt demontate o parte dintre prejudecăţile sistemului critic românesc, înainte şi după 1989).