La editura Eagle Publishing House a apărut, deocamdată numai cu difuzare internațională prin Amazon.com, versiunea integrală a cărții lui Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77 (Cutremurul oamenilor), care conține și dosarul de securitate cu numele de cod Bărbosul. Versiunea electronică este în pregătire și va fi disponibilă pe elefant.ro.
„Această carte de mărturii – despre 1977, în România – a fost scrisă la Paris, în primele luni ale anului 1978, tradusă în franceză și lansată de editura pariziană Seuil în februarie 1979, nași fiind Eugène Ionesco și Fernando Arrabal. A fost difuzată fragmentar, în lectura autorului, prin Europa Liberă, însă înainte de 1989 nu a cunoscut o ediție în limba română. În 1990 a apărut în românește la Humanitas – solicitată fiind de Gabriel Liiceanu, prietenul autorului… Însă abia ajunsă în librării (într-un tiraj, de altfel, mult diminuat), cartea a fost retrasă de pe piață, depozitată, iar în 1992 trimisă la topit de editor – care nu l-a informat pe autor, apoi a negat cu vehemență dispariția cărții“, se arată în comunicatul editurii.
Iata ce scrie autorul în deschiderea ediției din 1979:
„De mulţi ani nu mă mai apropii de oglindă decât atunci când mă bărbieresc. Şi nu ca să mă privesc – mă cunosc, mi-am ajuns indiferent, ci ca să nu mă tai.
De când am venit în Occident, mă surprind în faţa oglinzii: mă ştiu, puţin îmi pasă de chipul de peste drum şi, totuşi, îmi repet întrebările altora:
– Ce eşti tu, Paul Goma? Eşti disident? Opozant? Comunist, fascist? Anarhosindicalist, liberschimbist? [Antisemitist? Negaţionist?] Eşti de dreapta, de stânga? De centru-trei-sferturi-spre-nord-est-faţă-de-sud-est? Ce eşti?
Cunoscându-mă până la indiferenţă, nu răspund. Dacă aş fi fost întrebat – chiar prin mine: „Cine eşti?”, aş fi răspuns: „Nu ştiu”; oricum, ar fi fost un răspuns. Însă „Ce eşti?” nu e întrebare, ci agresiune. Atentat. Somaţie obraznică, imbecilă, ca orice somaţie şi care nu cere răspuns ci îmi impune să optez pentru un anume grup, pentru o rubrică anume, să aleg, eu, o celulă numerotată. De când am venit în Occident, am fost mereu întrebat:
– Ce a fost mişcarea pentru drepturile omului din România, în 1977? O mişcare reformistă? Sau de opoziţie? Cumva liberschimbistă? O anexă a Chartei ‘77? Un puseu naţionalist? Nu cumva o diversiune sovietică? O variantă à la roumaine a eurocomunismului trotskistosocializant? Ce a fost?
Nemaifiind vorba de mine (chiar dublat la oglindă), am fost silit să răspund, să explic, nu ceea ce a fost, ci ceea ce nu a fost – fiindcă întrebările apucaseră să vicieze răspunsurile.
Întâmplător, sunt scriitor. Prin structură, prin educaţie, formaţie, întâmplător gândesc, acţionez potrivit unui cod moral. Talmudurile politice mă înfricoşează-îngreţoşează. Am învăţat, acasă, să fiu pentru bine şi împotriva răului – orice culoare ar avea, indiferent dacă poartă în frunte zvastică ori secere-şi-ciocan, indiferent dacă dictează în numele naţionalismului sau în al internaţionalismului.
Unii consângeni îmi reproşează că nu am curajul de a alege albul lor împotriva negrului. Am încercat să spun că negrul pretinde şi el că este alb; am încercat să mai spun că, de pe o a treia poziţie, ambii arată negri şi proşti şi cu picioare strâmbe. Mi s-a replicat:
– Ba tu!
De acord: ba eu (am picioare strâmbe).
– Şi, în plus, nu eşti român de-al nostru, fiindcă eşti basarabean de-al vostru!
– Nu, nu sunt de-al vostru, sunt de-al nostru: basarabean…
Dacă sunt întrebat – pentru a mia oară:
– Ce a fost mişcarea pentru drepturile omului din România, în 1977?, răspund:
– Ce culoare a avut? Ce culoare poate avea o mişcare pentru drepturile omului – chiar dacă acel om este român (deci tricolor)? Nici una. Dacă trebuie – deşi nu văd de ce ar trebui să colorăm totul, ei bine: culoarea curcubeului. Acum e limpede?
Nu, nu e mai-limpede. Ca să fie mai puţin ne-limpede, voi încerca să povestesc ce s-a întâmplat în 1977, în România. Nu sunt istoric, nici sociolog, nici om politic (şi mă bucur că nu sunt, fiind liber să nu colorez cu văpselele lor). Sunt, întâmplător, scriitor. Acel animal care povesteşte ce ştie, chiar dacă, uneori, nu ştie ce povesteşte“. Paris, ianuarie 1978