Zeruya Shalev este cea mai aclamată scriitoare israeliană contemporană. Cărţile sale, trilogia dragostei – Viaţa amoroasă, Soţ şi soţie şi Thera – iar mai nou Fărâme de viaţă, au fost traduse în zeci de limbi şi au avut, peste tot, acelaşi efect cutremurător. Pe alocuri au schimbat vieţi. Altora le-au deschis ochii asupra vieţii lor sentimentale. Pe alţii i-au deteminat să aleagă o cale care li se părea imposibilă. Vi se pare neverosimil, nu? Citiţi interviul, alegeţi oricare dintre romanele sale şi vorbim după aceea….
Trilogia – Viaţa amoroasă, Soţ şi soţie şi Thera – este despre războiul sexelor sau despre ipostaze diferite ale aceleiaşi teme – relaţia amoroasă?
Trilogia tratează diferite aspecte a ceea ce numim „relaţie“, nu neapărat relaţie de iubire. Vorbeşte despre relaţia pe care fiecare o are cu sine şi cu mediul proxim – ea include reflectarea unor sentimente de ură de sine, iubire de sine, speranţe, dezamăgiri, frustrări, doruri. Şi da, uneori toate acestea iau forma unui război între sexe, dar el e doar o parte a tabloului pe care îl realizez.
Cum au primit presa israeliană şi publicul aceste cărţi, total diferite faţă de ceea ce se scrie acum?
Cu entuziasm şi interes. Discursul literar a deschis, pentru unii cititori, la nivel personal, răni mai vechi, ori a reflectat scene din propriile lor vieţi, aşa că m+am obişnuit să primesc reacţii dintre cele mai tulburătoare. Când Viaţa amoroasă a fost publicat, mulţi cititori au avut probleme în a accepta îngemănarea dintre erotism şi motivele biblice şi literare, dar déjà la următoarele cărţi ştiau la ce să se aştepte. Mulţi cititori mi-au mărturisit că s-au maturizat alături de 
mine, că vieţile lor personale au trecut prin fazele pe care eu le-am descris în romane. Îndoielile primilor ani de căsnicie, aventurile amoroase, să fii abandonat fără motiv de cel pe care îl iubeşti, să îţi creşti copiii după divorţ şi, în Fărâme de viaţă – criza vârstei mijlocii, cu toate mizeriile şi revoltele ei. Acest soi de scriitură este pe de o parte foarte intim, iar pe de altă parte universal, pentru că intrigile puteau fi plasate oriunde, cred. Însă îmi asum că realitatea specific israeliană este prezentă indirect – în stilul intens, sufocant, în tensiuni şi în pesimism.
Dacă trilogia e mai mult despre cupluri, Fărâme de viaţă este despre părinţi şi copii, despre relaţiile lor complicate şi despre conflictele lor. Pare şi mai intimă decât trilogia. Cât vă reprezintă această carte?
Drama centrală din Fărâme de viaţă are loc între părinţi şi copii pe toată durata vieţii lor. Este o dramă în desfăşurare, ale cărei surse se pierd în timp, la generaţiile anterioare. Chemda Horowitz, născută în kibbutz din părinţi fanatici, temerari, nu poate funcţiona ca mamă. Dina, fiica ei, simte că la 45 de ani singura justificare a existenţei sale ar fi adopţia unui copil. Excesele şi lipsurile pe care le suferim în copilărie dictează ce fel de părinţi suntem.
Dar cartea nu e doar despre determinismul parental, ci şi despre posibilităţile de corectare, chiar şi la bătrâneţe. În acest roman, ca şi în celelalte, sunt multe părţi din mine, mai ales pentru că încerc să mă identific cu fiecare personaj şi să experimentez emoţional toate stările prin care trece. La această carte mi-a fost mai greu, pentru că am scris pentru prima oară la persoana a treia, din trei puncte diferite de vedere, reprezentând trei conştiinţe – a unei femei de 80 de ani, a uneia de 45 şi a unui bărbat de 40 de ani. Dar pentru că ei fac parte din aceeaşi familie, am simţit că pot să merg în profunzime şi să experimentez.
Hemda, Avner şi Dina sunt voci diferite ale aceluiaşi repertoriu: tânjesc după iubire, au resentimente la nivel emoţional şi urăsc singurătatea. Conflictele israeliene se mută în carte, între aceste trei personaje şi în interiorul fiecăruia. Cum le-aţi construit?
Cred că repertoriul pe care îl vedeţi este comun tuturor oamenilor, sufletului omenesc în general. Cu toţii tânjim după iubire şi căldură, toţi suntem îngroziţi la ideea că ne-am putea pierde porţia de fericire care ni s-a dat. Prima oară m-am gândit la mamă, din cauza părinţilor mei, care devin din ce în ce mai statici cu trecerea timpului. Văd cum o întreagă generaţie dispare şi mă gândesc la asta ca la ultima fază a vieţii. Poate suna paradoxal, dar gândindu-mă la sfârşit, am găsit calea către început. Am dus-o pe Chemda în primele ei zile, la primele experienţe ale copilăriei, care au modelat viaţa ei şi pe a copiilor săi. Aşa mi-am găsit şi calea către descendenţii ei, doi adulţi care se confruntă tulburaţi cu moartea apropiată a mamei lor, dar în mod evident sunt hotărâţi să salveze ce le-a mai rămas lor de trăit.
Pare că vă place mult să scrieţi despre iubire. Dar vă place să scrieţi? E o pasiune de-o viaţă sau un demers creativ?
Da, sunt într-adevăr îndrăgostită de scris. Am scris din clipa în care am învăţat alfabetul. Îmi aduc aminte cum scriam acasă. Îmi place să mă pierd în cărţi, să trăiesc în lumi alternative, să trec prin cele mai profunde experienţe emoţionale fără să plec de acasă. Procesul scrierii este o aventură misterioasă, inspiraţională, dar este evident legat şi de tensiuni şi nelinişti. E dificil să creezi ceva din nimic, să nu ai de ce să te agăţi. Totul trebuie să vină dinăuntrul tău. Nu e doar un demers creativ, este un stil de viaţă. Nu idolatrizez scrisul şi nu voi spune că acesta este scopul vieţii mele. Legătura puternică şi bogată pe care o am cu familia mea, cu copiii mei, nu este deloc mai puţin importantă pentru mine şi renunţ la multe ore de scris ca să trăiesc, pur şi simplu.
Tema relaţiilor, femei şi bărbaţi care se iubesc, a devenit marca dumneavoastră literară. Păreţi mai mult un patolog al iubirii, căutând urme ale emoţiilor din trecut, sau un terapeut de cuplu. Nu v-aţi gândit să vă faceţi psiholog?
În tinereţe chiar am crezut o vreme că voi deveni psiholog. Dintotdeauna am fost curioasă în legătură cu sufletul uman, aşa că mulţi oameni, aproape străini, veneau şi îmi povesteau despre problemele lor, încă de pe când eram foarte tânără. Înainte de recrutarea mea în armată am cerut să servesc ca soldat asistent social şi din păcate cererea mi-a fost aprobată. De ce din păcate? Pentru că în cei doi ani pe care i-am petrecut în armată am realizat că nu mi se potriveşte. Aveam tendinţa să mă identific cu ei, aş fi vrut să le iau durerea asupra mea şi plângeam atât de tare că ajungeau ei să mă consoleze. Poate am descoperit un nou sistem terapeutic, pentru că după toate şedinţele noastre ei deveneau mai puternici, mă asigurau că situaţia nu e chiar atât de proastă şi că au încredere că îşi vor reveni curând. Chiar şi acum recunosc că nu am puterea să rezist unei astfel de terapii şi că e mai bine că mă ocup de personaje şi nu de persoane.
Cărţile dumneavoastră sunt dure, dar au efectul unui duş rece, cel puţin eu aşa am simţit. Vă forţaţi cititoarele, mai ales, să se analizeze, să-şi pună sentimentele sub lupă. Şi uneori descoperă fisuri, erori de comunicare şi semne de eroziune.
Am aflat de la cititorii din Israel şi din străinătate că romanele mele au darul de a crea un dialog cu vieţile lor emoţionale. Pentru mine e un motiv de bucurie, chiar dacă e dureros uneori. Cărţile sunt ca nişte oglinzi puse în faţa cititorilor şi îi determină să se autoexamineze şi uneori să se schimbe. Multe femei mi-au spus că graţie cărţilor mele s-au căsătorit sau au divorţat, au adoptat un copil sau şi-au salvat căsnicia, ori şi-au schimbat cu totul viaţa. Pentru mine, o fostă aspirantă la psihologie, e minunat să descopăr valoarea terapeutică a lecturii.
Personajele dumneavoastră îşi văd trecutul prin lentilele prezentului; viitorul nu e pentru ele un subiect de meditaţie. Cum vedeţi trecerea timpului, din punctul de vedere al unei femei implicate într-o relaţie?
Eu cred că în Fărâme de viaţă viitorul e foarte prezent, mult mai mult decât în cărţile precedente, şi cred că are de-a face şi cu maturizarea mea. Prezentul nu corespunde trecutului, ci mai degrabă viitorului. Bătrâna mamă din carte reuşeşte să facă tot ce îşi propune pentru copiii ei, pentru ca ei să nu rămână amărâţi şi singuri la moartea ei. Fiecare dintre ei încearcă să-şi construiască un viitor diferit de trecut, având credinţa că ceea ce i-a mai rămas de trăit va fi mult mai bun decât ceea ce a trăit până acum.
Câte feţe are iubirea? Şi câte aţi văzut dumneavoastră până acum?
Foarte multe are, fără îndoială. Nenumărate. Din experienţa altora am învăţat la fel de mult ca dintr-a mea. Aşa cum sunt variabile genetice infinite pentru copilul unui cuplu, cred că sunt şi pentru relaţia de cuplu. Cea mai cuprinzătare iubire pe care am trăit-o este prima pe scara evoluţiei – iubirea mamei pentru copilul ei.
Cât din personalitatea dumneavoastră se transferă personajelor feminine?
Personajele feminine cred că îmi seamănă în privinţa intensităţii trăirilor, dar în rest sunt diferite de mine. Una e prea îndrăzneaţă, alta prea indulgentă, a treia egocentrică şi tot aşa. Când construiesc un personaj feminin îi amestec calităţile în funcţie de nevoile intrigii şi după inspiraţie, de multe ori rezultatul final fiind chiar surprinzător. Uneori pot atribui o emoţie familiară unui personaj diferit, care va răspunde la ea în alt mod. Alteori îmi trimit geamăna într-o aventură pe care eu nu am trăit-o. Scrisul îţi permite să amesteci vechiul cu noul, străinul cu familiarul.
Scrieţi despre emoţii omeneşti, despre sentimente şi conflicte interioare şi cred că toate acestea vă solicită mult. Cât de intens trăiţi perioadele în care scrieţi un roman?
Dedic fiecărui roman ani de scris. Fărâme de viaţă mi-a luat aproape cinci ani. Încerc să scriu zilnic, în afara perioadelor de vacanţă sau când călătoresc în interes de lucru. Adevărul e că emoţional nu mă solicită atât de mult, viaţa de zi cu zi are un efect mai devastator. Scrisul îmi oferă un control pe care nu-l pot avea în viaţa reală, scrisul are mai multă bunătate, iar asta mă alină, oricât de greu mi-ar fi.
Cum începeţi un nou roman? Porniţi de la idee, de la personajul principal sau de la intrigă?
Mereu încep de la zero – nu ştiu nimic, uneori am doar câteva propoziţii care se cer aşternute pe hârtie, alteori un gând încăpăţânat sau vreo scenă. Încet-încet, lucrurile se adună, nu neapărat conştient. Mă străduiesc să ştiu minimum necesar despre intrigă, să las loc pentru surprize şi evoluţii. Îmi place să las personajele să mă conducă în locuri la care nu m-aş fi gândit. Aici se întâlnesc multe procese subconştiente, mai bine să nu ştiu prea mult.
Prima frază sau finalul: care cântăreşte mai mult?
Pentru mine totul este extrem de important – fiecare propoziţie, frază, cuvânt sau virgulă. Ordinea cuvintelor într-o frază, semnele de întrebare, sinonimele şi evident începutul şi sfârşitul. Cum mi-am început cariera literară ca poetă, sunt atentă la fiecare detaliu. Cred că acel „cum să faci“ nu e mai puţin important decât „ce să faci“, stilul nu e mai puţin important decât intriga. În Fărâme de viaţă finalul a fost pentru mine o mare dramă, l-am scris în lacrimi şi sper că va fi citit în lacrimi, dar nu de regret.
Credeţi în iubirea care durează până la bătrâneţe?
Acord o importanţă destul de mare legăturilor emoţionale, dar iubirea romantică este pentru mine doar una dintre variantele de iubire pe care o persoană le întâlneşte de-a lungul vieţii.
Cum e să fii mamă într-un oraş în care atacurile cu bombă sînt atât de frecvente?
Nu e uşor să fii mamă, şi cu siguranţă nu în Ierusalim. Am trecut printr-o perioadă în care grija zilnică pentru copii era o povară de nedescris. Au fost săptămâni întregi în care nu i-am lăsat să meargă la şcoală. E greu să respecţi avertismentele şi e greu să le explici copiilor ce e un atac sinucigaş, mai ales când nu vrei să evoci ura colectivă faţă de „ceilalţi“. Când am fost rănită într-un astfel de atac familia mea a suferit, dar cred că am trecut peste asta.
În ultimii ani situaţia a fost mai calmă. Pe de o parte, nu văd nici o speranţă pentru un acord, din păcate, dar pe de altă parte oamenii nu mai explodează pe străzi şi acesta este un semn încurajator. Atacurile sinucigaşe reprezintă un fenomen îngrozitor şi mă rog să nu se mai întoarcă. Între timp, Ierusalimul e chiar liniştit, dar se simte o adiere de tragism, aşa că bănuiesc că această stare nu va dura pentru totdeauna.
Foto Zeruya Shalev: Itzik Shokel