Controverse, laude, insulte, aprecieri, critici – nu știu dacă Andrei Ciobanu și-a imaginat vreodată ce furtuni va stârni cartea sa cu titlu licențios, Suge-o, Ramona! , judecată de cele mai multe ori doar după copertă. O poveste semi-amuzantă despre maturizare emoțională și sexuală, în care se regăsesc mii de adolescenți, probabil nu doar din România.

10404324_910937185618379_1717278095917374398_nCartea place puștilor, dar e desființată de părinți – deși, dincolo de stratul titlului provocator și al scriiturii excesiv colocviale stau câteva realități solide: adolescența nu e ușoară pentru nimeni, părinții pierd uneori ritmul în care copiii li se maturizează, iar unele episoade delicate sunt trecute cu bine dacă există toleranță și comunicare.

 

Cartea ta e un cross între roman și memoir, niciodată nu spui cât adevăr și câtă ficțiune găsim în Suge-o, Ramona! Cum ai început să o scrii?

Am început să scriu din greșeală. Nu m-am gândit niciodată că voi primi asemenea reacții și că se va tranforma într-un fenomen. Dar exact cum spun și la începutul cărții, cred că cele mai frumoase lucruri se întâmplă din greșeală.

 

Comentariile la capitole au fost apreciative, dar ai și grupul tău de critici – cum le răspunzi?

Dacă nu aveam critici, abia atunci începeam să mă îngrijorez (râde). Serios vorbind, este foarte greu să ai succes fără să fii și criticat. Mi se pare totuși că unii oameni o iau prea în serios. Eu nu mi-am propus să schimb literatura sau să pozez în scriitor. Eu doar am scris o poveste care s-a întâmplat să prindă și atât.

 

Persoane din grupul tău de prieteni s-au recunoscut în personaje din carte? 

Sigur că da. Nici nu se putea să fie altfel.

 

Ai spus la una dintre întâlnirile noastre că tu nu ești scriitor. Succesul acestui prim volum nu te motivează să scrii în continuare?

Mulți oameni mă roagă să scriu volumul doi și, dacă vrei să-ți spun un secret, deja am scris primul capitol. Însă, hai să vedem ce mi se întâmplă în următorii doi ani și vom vedea dacă e ceva demn de povestit sau de pus pe hârtie. Niciodată să nu spui niciodată.

 

Maturizarea (emoțională, morală și sexuală) e un proces care pentru mulți tineri e dificil, mai ales dacă apar conflicte între generații (cu părinții). Cum a fost la tine? (Btw, Alfred e un personaj bine construit).

Mulțumesc frumos. Dar nu mi-am propus să îl construiesc în felul ăsta, ci pur și simplu am povestit cum e mama mea. Eu am avut mereu o relație foarte bună cu ea și cred că asta s-a putut vedea și în poveste. Din punctul ăsta de vedere, cred că sunt un norocos. Plus că, deoarece m-a crescut singură, cred că a fost nevoie să fie și mamă și tată, deci poate și de asta ne-am înțeles minunat mereu.

 

Ai avut succes de la primele capitole, deși mulți ți-au reproșat scriitura frustă. Cum percepi succesul ediției tipărite?

Stai să vedem niște cifre și îți spun după aia (râde). Sincer, nu mă așteptam să se vândă atât de multe cărți. Dar nu pot să spun că nu mă bucur. Știu că peste tot prin topuri la ”cele mai vândute”, deci îți dai seama că e măgulitor. Mai ales că și prețul e unul destul de ridicat.

 

Ai început deja turneul de promovare a cărții, care-s cele mai haioase reacții de la cititori?

Sunt tot felul de reacții. După spectacole, stau un pic de vorbă cu oamenii și le răspund la întrebări. Și îți dai seama că am primit tot felul de curiozități: de la cum se numea nu știu ce club în care am fost cu Anemona până la cât de dotat sunt, ce sunt, mai exact, bananele și multe altele. Dar nu mă deranjează, ba chiar mi se par provocatoare întrebările. Îmi place să văd ce curiozități le-am provocat cititorilor.

 

Cum vezi tu publicul cărții? Titlul a generat diverse controverse…dar e doar o invitație la lectură, de fapt.

Mulți s-au simțit agasați și deranjați de titlul cărții, însă după aia au citit povestea și și-au cerut scuze. Chiar am primit multe mesaje de genul ăsta. Știi cum e, sunt tot felul de oameni și clar nu ai cum să îi mulțumești pe toți. Până la urmă mi se pare că e alegerea fiecăruia ce citește, la ce filme se uită, unde iese în oraș etc. Nimeni nu poate obliga pe nimeni să facă ceva ce nu vrea. Însă, cel puțin pe net, toată lumea are o părere și vrea să și-o exprime. Asta e.

Cât despre publicul cărții, cred că e greu să generalizez. Sunt de la copii de liceu până la oameni maturi, cu familie și copii. Am aflat că și profesori de română au citit ”Suge-o, Ramona!”, deci probabil ”diversificat” e cuvântul pe care îl caut.

 

Am văzut că unii îți cer sfaturi pe Facebook, ești un soi de Dr. Love acum, pe lângă jobul de la radio, stand-up…

Da. Primesc astfel de mesaje, dar nu mi se pare că sunt în măsură să spun eu unuia sau altuia ce să facă într-o anumită situație. Eu am greșit mult, după cum se vede și în carte și consider că fiecare persoană trebuie să dea mai întâi cu capul de pragul de sus pentru a nu o mai face data viitoare. Din greșeli, din dezamăgiri și din frustrări învățăm cel mai mult și asta ne ajută să ne construim o personalitate.