Cartea lui Boris Buden, Zonă de trecere. Despre sfârşitul postcomunismului, a picat perfect în România acestui 2012 în care opoziţia Est-Vest a părut să prindă contur din nou. Şi de cînd a fost tradusă pare să tot ofere răspunsuri simple unor situaţii aparent complicate. Buden nu a făcut altceva decît să descrie diverse nuanţe poscomuniste în spaţiul ex-iugoslav (Buden e croat, dar are o activitate mult peste graniţele ţării de origine, publică şi e prezent constant în scena publică germană sau austriacă).

Primul mare răspuns este cel dat felului în care Vestul a privit Estul încă de la căderea comunismului, acum 20 de ani. Ni s-a părut de la sine înţeles că noi sîntem copiii inoncenţi care avem foarte mult de recuperat, că avem un singur model civilizator. Însă anul acesta, după tot scăndăloiul provocat de suspendări, de lamentaţii, de critici politice şi înfierări venite din vest despre cîtă nedemocraţie domneşte în România, o decriptare în stilul lui Boris Buden ne prinde bine. Fie prin formulări mai plastice precum următoarele, în care este descris felul în care revoluţiile din est au fost rapid confiscate de un entuziasm vestic cam cinic:

 Credinţa esticului în vest i-a făcut pe vestici să uite o clipă dispreţul şi cinismul care-i leagă de propriul sistem

Voi vreţi mai binele, dar mai binele suntem noi” – iată răspunsul spectatorilor occidentali la revoluţiile democratice din Europa de Est! Iar prin asta ei se deosebesc radical de cei care s-au lăsat cuprinşi de entuziasm în 1789 de ştirile din Paris. În timp ce aceştia din urmă vedeau propriul lor vis în realitatea revoluţionară a celorlalţi, cei dintâi n-au recunoscut, cu două sute de ani mai târziu, în visul revoluţionar al celorlalţi nimic altceva decât propria lor realitate.

fie prin foarte clare afirmaţii precum cea propusă de sociologul sloven Rastko Močnik pe care Buden îl citează pe larg. Pe scurt, a fost şters un antagonism Vest-Est, acum foarte la modă fiind opziţia Nord-Sud:

După Močnik, conceptul de Est îndeplineşte în acest mod un fel de amnezie istorică: „El şterge dimensiunea politică din trecutul estic şi obţine efecte similare în prezent.”

Aici se manifestă clar condiţionarea reciprocă a celor două fenomene tipice pentru comunism, culturalizarea şi depolitizarea.

Depolitizarea a funcţionat ca un anestezic. Era un anestezic şi în cultura de tip „subversiv” tolerată de comunişti – şi la noi, într-un regim dur, existenţa unui Cenaclu Flacăra, cu nuanţe cotestatare, dar în fond profund paseist, a jucat un astfel de rol anestezic. Evenimentele din 1989 au părut încă o justificare deplină pentru înlăturarea politicii, a ideologiei. Abia după 20 de ani, Estul începe să se prindă că i-a fost servită o politică dură, mai ales economică, bine ideologizată de la bun început. Ca s-o dăm în limbaj hip-hop „eu vă spun că ăştia ne fac” (BUG Mafia).

Aşa se întîmplă că revoluţiile din Estul comunist s-au transformat rapid în mişcări neoconservatoare. Sau, cum perfect o spune Buden,

Primele cuvinte pe care democraţia nou-născută a reuşit să le rostească au fost „naţiunea noastră” sau „Dumnezeul nostru”.

Criticul sîrb de rock Jovan Ćulibrk, actualmente figură respectată în ierarhia bisericii ortodoxe, este un caz cu totul special de care se ocupă Buden. Pentru Ćulibrk, a existat un vîrf divin al culturii de la care am tot decăzut: Joy Division cu al său lider Ian Curtis. Monahul cu pricina e o emblemă pentru ce a însemnat religia în postcomunism, în viziunea lui Buden. Dumnezeu fusese ostracizat în biserică în vremea comuniştilor. Cînd a căzut comunismul, el nu s-a întors din gulag, ci din biserică, spune Buden.

Ćulibrk dă exemplul piesei „love will tear us apart” (iubirea ne va despărţi) şi spune că asta se întîmplă tocmai pentru că iubirea e privată de relaţia cu divinitatea. Buden însă, după ce îi face monahului un portret complet (şi puţin fascist, şi nostalgic, şi mare luptător pentru victimele Holocaustului, un întreg ghiveci cultural-politic), e tranşant. Piesa celor de la Joy Division ar putea fi reintitulată cam aşa: „God will tear us apart”. Religia înviată postcomunist e una a răcelii, a izolării, ultracomercială, implicată pe faţă în business şi mare amatoare de mall-uri culturale (păcat că Buden nu cunoştea la momentul scrierii cărţii cazul Catedralei Neamului).

Cartea lui Buden e o mostră de eseu „de atac”, plin de posibile nelinişti pentru toată zona ex-comunistă din Estul Europei. O văd ca pe o lectură obligatorie pentru cine vrea să mai iasă din mirajul plicticos-păgubos vestic al anilor 80-90 şi pentru cine vrea să facă exerciţii de luciditate cu o propria biografie în altă manieră decît cea impusă de tradiţia post-comunistă.

Să ascultăm deci „Love will tear us apart”, o melodie plină de învăţăminte într-o societate în care ni se livrează „dragoste” cu tona – pînă şi iaurturile sînf fabricate „cu dragoste” (între timp, firma care le fabrica a dat faliment).

P.S. Am scris şi o prefaţă acestei cărţi, un soi de adaptare a metodei Buden cu materie pop-cult românească. Sper să vă amuze.