Etichetă: recenzie

Ferrante, Ferrante, Ferrante

Nu țin minte ca vreo scriitoare să fi tulburat atât de tare apele publishingului mondial, cum a făcut-o Elena Ferrante în ultima decadă. Nu știm sigur cine e, în ciuda faptului că jurnaliștii pasionați de personalități misterioase au oferit niște indicii, care însă nu au fost confirmate de agentul literar al lui Ferrante. Nici nu prea ne pasă cine e, câtă vreme ne lasă să hoinărim prin lumea ei. Și e o călătorie pe cinste: descrieri puternice, personaje impresionante, situații insurmontabile, regrete, furie, iubire, zbatere, împăcare.

Continue Reading
Tristețea vindecătoare sau legenda vaselor reparate cu aur

Citind acum ceva vreme unul dintre primele drafturi ale acestui manuscris, Misterul mașinuțelor chinezești (coelcția Ego. Proză, ed. Polirom), am rămas cu ideea că această carte are o putere. M-am gândit mult la ea, la unele pasaje puternice, care mi-au răscolit mintea și m-au făcut să mă gândesc la propria copilărie, la părinții mei, la bunici și la călătoriile-aventuri din vremea în care orice necunoscută din existența mea căpăta dimensiuni apocaliptice. Apoi am dat peste o legendă interesantă, e drept, japoneză, nu chinezească, și lucrurile s-au legat în mintea și-n inima mea.

Continue Reading
O ciudățenie a minții mele: Pamuk!

Cu Pamuk am avut dintotdeauna o relație stranie. La fiecare carte începutul mă atrage, lumea lui mă fascinează, apoi mă poticnesc în vreo descriere, care nu sună rău deloc, dar pare că e prea dantelată. Ferrante, în schimb, mă duce până spre final trezindu-mi tot felul de reacții, dar după ce închid cartea mi-e cam nesuferită. Dar îi iubesc tare pe amândoi, așa că o să încerc să mă împac cu mine la fiecare lectură din Pamuk sau Ferrante – căci n-aș putea nicicând să ignor pe vreunul.

Continue Reading
Cei care greşesc, de fapt, sunt întotdeauna ceilalţi…

Volumul Numele lui Dumnezeu este Milostivirea este un dialog extins al Papei Francisc cu Andrea Tornielli. „Trăim într-o societate care ne obişnuieşte tot mai puţin să ne recunoaştem responsabilităţile şi să ni le asumăm: cei care greşesc, de fapt, sunt întotdeauna ceilalţi. Imoralii sunt întotdeauna ceilalţi, vinile sunt întotdeauna ale altcuiva, niciodată ale noastre. Şi trăim, uneori, şi experienţa revenirii la un anume clericalism, foarte concentrat să traseze graniţe, să «reglementeze» vieţile persoanelor prin impunerea de permisiuni şi interdicţii care îngreunează deja dificilul trai cotidian. O atitudine gata mereu să condamne şi mult mai puţin să accepte. Mereu preocupată să judece, dar nu să se aplece cu compasiune asupra suferinţelor umanităţii. Mesajul milostivirii încearcă să doboare aceste clișee, explica Andrea Tornielli.

Continue Reading
Răzbunătorul. Legenda lui Hugh Glass – o lecție!

Încă nu am văzut filmul, dar mie mi-a plăcut cartea. Aș recomanda-o oricărui adolescent care se lasă hărțuit de vreo gașcă, oricărui adult îngenunchiat de viață. Pentru că e o lecție despre cum poți să îți depășești limitele atunci când știi clar pentru ce lupți. Despre scop. Oricum ar fi ecranizarea care deja a primit trei Globuri de aur, sper să onoreze cartea.

Continue Reading
Back to top