O carte cu un titlu jucăuș, colorat, care parcă invită la o lectură ușoară, Femeia albă pe bicicleta verde de Monique Roffey nu e nici pe departe amuzantă ori facilă. E o carte serioasă, tristă, un fel de studiu al declinului căsniciei, al felului în care iubirea putrezește și ne urâțește sufletele atunci când se transformă în indiferență.
Peisajul bucolic în care asistăm la această disecție a sentimentelor este insula Trinidad. Un loc paradisiac, dar care este și el măcinat de abuzuri, conflicte, trădări, promiscuitate, voodoo și înșelăciune.
Sabine și George Harwood au ajuns în Trinidad în urmă cu cinci decenii. Erau tineri, frumoși, îndrăgostiți. Pentru el, insula a fost și a rămas un teritoriu al descoperirilor, al contrastelor pe care încearcă să le armonizeze, al personajelor colorate și fascinante cărora le dă o aură efemeră de celebritate prin interviurile pe care le publică în Trinidad Guardian. Pentru ea, insula nu e decât o închisoare viu colorată, un loc unde se îngroapă și se depersonalizează zi de zi. Cei doi copii, Sebastian și Pascale, cresc aproape singuri, vegheați de silueta mamei, ale cărei gânduri sunt de obicei în altă parte. Relațiile de familie sunt superficiale, mici divergențe apar aproape din orice motiv, fiecare încearcă să pară amabil, dar atmosfera este încărcată de tensiune.
Drama începe când septuagenarul George găsește în debara o stivă de cutii pline cu tăieturi din ziare și scrisori adresate unui fost lider local, Eric Williams, până la moartea lui. 368 de scrisori, scrise în 11 ani. George își dă seama că din cel de-al doilea an al șederii lor în Trinidad, femeia lui a încetat să-l mai iubească și s-a îndrăgostit de la distanță de altul. De zeci de ani trăia lângă o străină. Nu poate ști dacă ea a fost fascinată de puterea fostului premier Williams, de discursurile sale mesianice, de spiritul care transparea în orice dialog.
Sabine e stânjenită de descoperirea soțului, dar nu oferă prea multe justificări – deja amândoi au peste 70 de ani și n-ar mai fi mare lucru de salvat din căsnicia lor. Ea spune că i-a scris lui Williams atâția ani ca să poată înțelege țara în care a fost exilată. Și veți vedea în partea a doua a cărții analiza pe care Sabine o face societății insulare și liderilor ei. El n-o crede, îi oferă libertatea, divorțul, se miră de ce ea nu l-a cerut demult. Dar cum spuneam, e prea târziu pentru orice.
George se refugiază în muncă, are niște succcese jurnalistice târzii, dar îi este din ce în ce mai greu să lucreze. Descoperă că are o tumoase intracraniană, care devine brusc liantul familiei destrămate. Sfârșitul lui George – înecat în piscină – chiar înainte de operația salvatoare, e semnul sfârșitului epocii trinidadiene. Narațiunea e ruptă absurd de momentul în care Sabine devine cavalerul justițiar pentru fiul menajerei și îl împușcă pe șeful poliției. Un act tardiv de frondă, o trezire la viață pentru a se cufunda cu voluptate în moarte.