Când a scris Muzeul inocenţei, Orhan Pamuk a exprimat dorinţa oricărei femei: aceea de a stăpâni memoria fiinţelor iubite, de a-şi imprima fiecare ipostază în amintirile celui care-i va da iluzia nemuririi. Multe au invidiat-o pe soţia marelui suveran mogul care a decis construirea faimosului Taj Mahal. La mii de kilometri, printre străzile Istanbulului, Kemal nu-şi permite să construiască un mausoleu, dar are suficientă răbdare încât să adune obiectele care îi amintesc de o iubire tabu. Declaraţia lui de iubire nu are amploarea unor replici siropoase, bombastice.
Dimpotrivă, trăirile profunde, greu de exprimat atunci când pândeşte capcana stereotipului, păstrează firescul orelor cufundate în arşiţa care îi dă târcoale paradisului 
umbros din iatacul ascuns, al cercelului uitat pe aşternutul răvăşit, al obiectelor strânse pentru a reconstitui o complicitate sentimentală. Muzeul inocenţei este o galerie alcătuită din rămăşiţele unor trăiri care nu au voie să existe în afara acestui spaţiu. Aici, senzaţiile, plăcerea şi emoţiile se pot dezveli în stare pură, fara criticile moraliştilor şi fără a păstra dârele unor remuşcări stârnite de vizitatorii nepoftiţi.
Kemal s-a îndrăgostit de o rudă îndepărtată, cu doispreze ani mai tânără. El era fiul unui familii înavuţite şi îl aştepta scenariul clasic al fiului trimis la studii în Statele Unite: să-şi ia diploma de la o facultate de prestigiu, să conducă afacerea familiei, apoi să aleagă o tânără şcolită la Paris, dintr-o familie respectabilă. Tocmai când era aproape să ducă la bun sfârşit visul părinţilor, se îndrăgosteşte de Fusun, fata rudelor sărace, ajunsă paria familiei după ce a participat la un concurs de frumuseţe. Nimănui nu-i păsa de sentimentele nutrite de Fusun, care se responsabilizează de timpuriu, sfidând orice aluzie deocheată la adresa ei. Kemal este singurul care îi descoperă inocenţa, dedicându-i un muzeu afectiv.
Fiecare colecţie din Muzeul inocenţei aminteşte de câte o ipostază a feminităţii lui Fusun. Este Fusun cea timidă, adolescenta slăbuţă şi ezitantă, Fusun cea seducătoare, dar păstrându-şi cochetaria virginală, subtilă, Fusun care învaţă pentru examenul de admitere după întâlnirile amoroase sau Fusun care stârneşte gelozii din cauza emancipării erotice. Devenit curatorul propriului trecut, Kemal încearcă să descopere cea mai frumoasă exponată – clipa în care a cunoscut fericirea. Rememorând voluptatea amiezilor petrecute alături de Fusun, descoperă plăcerea ludicei inocenţe, care desparte tabuurile din jurul purităţii de explorarea frumuseţii dezgolite.
„Nimeni nu ştie, de fapt, că trăieşte cea mai fericită clipă a vieţii sale atunci când o trăieşte (…) Când simţim însă că existenţa noastră a dobândit deja forma ultimă, aşa cum se întâmplă în cazul unui roman, putem percepe şi distinge, la fel cum fac eu acum, care a fost cea mai fericită clipă a vieţii noastre (…) Ştim însă, totodată, că atunci când arătăm care a fost cea mai fericită clipă a vieţii noastre, aceasta a trecut de mult şi că, din această pricină, ne provoacă suferinţă. Singurul lucru care face suportabilă această suferinţă este câte un obiect rămas în urma acelei clipe. Obiectele rămase de pe urma clipelor fericite conservă cu mult mai multă fidelitate decât oamenii care ne-au procurat acea fericire amintirile, culorile, plăcerea atingerii şi a contemplaţiei“.
Cititorii dornici să vadă Istanbulul prin ochii lui Orhan Pamuk pot vizita Muzeul Inocenţei, inaugurat acum două luni. Deşi nu veţi găsi personajele romanului, lucrurile vechi strânse de scriitor de-a lungul anilor, încercând să refacă biografia oraşului iubit, vă amintesc de scenele desfăşurate în apartamentul înţesat de obiecte adunate de prin conacele otomane, unde Fusun şi Kemal îşi consumau idila pe ascuns. Deşi a vrut să delimiteze colecţia personală de muzeul afectiv al protagonistului din romanul sau, Orhan Pamuk a păstrat o portiţă spre memoria lui Kemal. Muzeul Inocenţei conţine 83 de casete pline de obiecte din lumea personajului, tot atâtea capitole având şi romanul.
Citind Muzeul inocenţei, vei dori să-ţi alcătuieşti propria galerie de suveniruri afective, unde imagini, miresme şi cântece vechi invadează prezentul, trezind fiorii unor intense nostalgii. Romanul scris de Orhan Pamuk aduce înapoi frământările din vremurile bune, când strângeai fluturii din stomacul nopţilor albe pentru a te apăra de zilele negrului plictis.