Până și cititorii atei sau agnostici își vor da seama că prima nuvelă a acestui volum, Abel Sanchez, este reeditarea modernă a istoriei biblice care îi are în centru pe Abel și Cain, primii frați ai lumii. Dar și cei dintâi care au creat relația criminal-victimă. În scrierea lui Miguel de Unamuno, maestrul cuvintelor rostite apăsat și dureros de sincer, e vorba de doi prieteni, frați sub aspect sufletesc. Dar chiar așa să stea lucrurile?
Cainul din această nuvelă, pe numele lui Joaquin, un tip întunecat, retras, „antipatic“, așa cum se autodefinește, aduce în viața sa invidia, unul dintre păcatele capitale. 
Pentru că Abelul, pe numele său Abel, i-a furat iubita și, în plus, se află mereu în conul de lumină, pentru că și-a ales o meserie care aduce faima – pictor. Lui Joaquin, medic strălucit, care nu poate scutura șocul trădării prietenului său, nu-i rămâne decât să-și greșească întreaga existență, urmărind din apropiere existența lui Abel, care îi provoacă durere după durere și obsesie după obsesie.
Miguel de Unamuno ține pe față cu Cainul cel cu suflet otrăvit și autochinuit. Ba chiar invocă opera Cain, scrisă de ereticul Lord Byron, avocatul neplătit al primului ucigaș, cel care l-a compătimit, s-a aplecat deasupra lui Cain, l-a înțeles și a explicat lumii întregi că acest Cain a fost îndreptățit să omoare. Joaquin este cel nefericit și el trebuie alinat, deși singur și-a creat suferința și tortura, în cazul său, este autoaplicată.
Scriitorul născut la Bilbao taie în carne vie. Fiecare frază e un adevăr care ne face să ne întoarcem spre noi înșine și să ne întrebăm care sunt motivele invidiei noastre de azi. Vom descoperi că nici măcar nu este un păcat atât de mare. Sau de rar întâlnit.
Cea de-a doua nuvelă, Sfântul Manuel cel bun, are drept voce narativă o femeie, pe Angela. Avem aici și un oraș ascuns sub orașul de a suprafață, dar pe care încă nu l-a dovedit nimeni. Este însusși simbolul credinței versus îndoială, iar nuvela în sine este considerată testamentul literar al lui Miguel de Unamuno.
Angela își spune povestea sa despre Don Manuel, un preot catolic pe care orașul de la suprafață îl iubește. Pentru că e un om plin de compasiune, bun, apropiat de oamenii din jurul său. Iartă păcate și fapte controversate, este sfântul toleranței pe acele meleaguri.
Secretul acestei călduri, al acestei bunătăți nețărmurite este unul care i-ar puta șoca pe credincioșii Crucii și care sigur a șocat Spania catolică din anii ’30. Sfântul Manuel este un erou tocmai pentru că și-a pierdut credința. Nu mai crede în viața de apoi, de aceea face slujbe funerare așa cum se cuvine sinucigașilor. Misiunea lui este să-l îndrepte către credință pe Lazarus (!), cea mai dificilă și mai înșelătoare misiune dintre toate. Cum să călăuzești pe cineva când tu însuți ai renunțat la cărare?
Miguel de Unamuno nu avea în condei menajamente și sentimente ușurele. Sentințele sale sunt, de cele mai multe ori, în dispută cu concluziile la care a ajuns lumea din jurul său, până atunci. Sunt pline de curaj, de forță, de unicitate. Este lumea întreagă privită dintr-un colț pe jumătate sumbru, pe jumătate realist.