L-am descoperit pe Emir Kusturica când eram în şcoala generală şi am fost uimită să văd nişte filme altfel, cum îmi plăcea să le zic prietenilor, mândră că am dat peste ceva original. Primul film văzut a fost Vremea ţiganilor. Atmosfera şi personajele din Vremea ţiganilor descriau scene autentice din mahalaua est-europeană, pe care nu le găseam în filmele de la Hollywood. Mi-au rămas în minte, fiind uimită să descopăr într-un film apreciat şi de occidentali tipologii umane întâlnite în cartierul meu.
În aceeaşi perioadă, Tata în călătorie de afaceri şi Ce mai ştii de Dolly Bell?, alături de filmele unui alt regizor nonconformist, Pedro Almodovar, mi-au trezit apetitul pentru cinematografia europeană, tocmai când mi se formau gusturile. După Kusturica, filmele comerciale au devenit fade, la fel şi creaţiile pline de puberi tâmpi, mereu puşi pe şotii sau producţiile având bugete uriaşe, deşi niste specialişti în marketing se încăpăţânau să mă includă în targetul vizat. 
Lui Kusturica îi datorez pasiunea mea pentru filmele psihologice, artistice, prin care se transformă realitatea brută, sacrificandu-se verosimilul în favoarea lumii distorsionate de percepţiile şi trăirile protagoniştilor.
Când am pus mâna pe autobiografía regizorului, sub titlul Unde sunt eu în toată povestea asta?, m-au năpădit amintirile şi nostalgia. M-am îndreptat spre vremurile în care îşi făceau loc primele interogaţii fără nişte răspunsuri clare, în care aveam timp să-mi petrec verile citind, ascultând muzică şi întrebându-mă, alături de prietenele din cartier, dacă fiecare băiat are o Dolly Bell la care se gândeşte non-stop.
Un intelectual niţeluş cam golan! Este prezentarea pe care şi-o făcea regizorul în perioada studenţiei, atunci când a vrut să intre pe sub pielea celei mai frumoase tinere din Sarajevo. Când şi-a publicat autobiografía, Kusturica a vrut să rămână acel golan din Balcani, care prezintă fără pudoare culorile şi atmosfera zgomotoasă create de haimanalele de la periferia oraşului. Citindu-i amintirile, nu poţi rezista ispitei de a trasa o punte între evenimentele biografice şi unele scene din filmele sale. Copilăria petrecută în Gorica, un cartier pestriţ de la marginea oraşului Sarajevo, unde puştii de pe maidan trăgeau cu ochiul la siluetele pline, ivite printre crăpăturile unui gard şubred, încercările de a face parte, fără succes, dintr-o echipă de fotbal, dezbaterile politice dominate de un tată rusofil, cultul lui Tito sau întâmplările din studenţia petrecută la Praga, toate par desprinse dintr-un film. Se derulează asemenea unui colaj, unde nu încap trăiri pure, ci doar amestecuri ilare. Personajele râd isteric şi gesticulează exuberant când ar trebui să fie triste şi apatice. Se face haz de necaz, se plânge şi se râde în acelaş timp, într-un carusel emoţional considerat vecin cu suprarealismul de către spectatorul neobişnuit cu degringolada balcanică.
Autobiografia lui Emir Kusturica poate fi considerată şi o cronică a fostei Iugoslavii, scrisă pentru cinefili. Oamenii din Sarajevo, absurdul, comentariile subversive alimentate de licorile bahice ale foştilor partizani, sforile trase la partid şi ritualurile de iniţiere din cartierele sărace ale oraşului multietnic se desfaşoară ca-ntr-o sală de cinema, unde veghează un singur portret… al marelui Tito, veşnic hulit în familia lui Kusturica.
Asemenea marilor cineaşti moderni, Emir Kusturica a păstrat o legătură vitală cu locul natal chiar şi după ce a părăsit Iugoslavia. Conflictele interetnice aveau un ecou dureros în conştiinţa lui. Lumea copilăriei petrecute în mahalaua Gorica, de unde a luat temele marilor sale filme, s-a prăbuşit în sânge şi ură. A simţit nevoia de a-şi prezenta Iugoslavia personală în Underground, amintindu-şi cum, la rândul său, Ivo Andric, scriitorul preferat, s-a lăsat inspirat de război. În paralel cu viziunea proprie asupra fostei Iugoslavii, Kusturica şi-a amintit de artiştii care i-au servit drept modele. Idolul său în cinematografie este Federico Fellini, la a cărui moarte Kusturica s-a declarat orfan, iar cultura ţinutului natal i-a oferit romanele scrise de Ivo Andric, un câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură.
Filmul Amarcord a reprezentat, pentru Kusturica, perfecţiunea cinematografică, inspirandu-l în crearea unor protagonişti memorabili şi în redarea expresivă a dramelor umane. Vizionarea capodoperei nu a fost lipsită de întâmplări comice, repetitive. A încercat de mai multe ori să vadă filmul, de fiecare dată adormind la prima scenă şi trezindu-se abia când rula genericul, spre amuzamentul colegilor de facultate ce-l considerau un primitiv într-ale artei veritabile. Cum să adormi la Amarcord când ai vise de mare cineast?! Ei bine, studentul Kusturica, plecat nu în călătorie de afaceri, ci-ntr-una amoroasă, pe ruta Praga-Sarajevo, îşi va expune argumentele prin talentul unui comediant modern. Când a reuşit, în sfârşit, să vadă Amarcord, Kusturica a spus: Mulţumesc, Federico!
A visat să atingă perfecţiunea marelui cineast din Rimini. Şi a reuşit, alegându-şi propriul drum, să ajungă un Fellini al Balcanilor, al mahalalelor din Sarajevo, unde sărăcia păstra o stranie candoare amară. Aceeaşi candoare l-a impresionat pe Johnny Depp, care a fost ghidat pe străzile din Sarajevo de Kusturica, fiind martor, alături de regizor, la protestul foştilor adolescenţi de la periferie, care îşi apărau cafeneaua de lăcomia “capitaliştilor”.
„Amarcord a însemnat pentru filmele mele ceea ce Big Bang-ul a reprezentat pentru Univers. Imaginile şi intenţiile sale au devenit izvoarele care au umplut toate albiile mele cinematografice. După ce l-am văzut, tot ceea ce s-a petrecut în viaţa mea de cineast s-a măsurat cu metrul lui“.
Autobiografia lui Kusturica mi-a arătat şi faţa nevăzută a conflictelor din Iugoslavia, aşa cum numai artiştii pot avea curajul s-o redea, şi mi-a stârnit o sete de cinematecă, unde aştept să ruleze, ca-n vremurile bune, un film regizat de Fellini.