Prima formă a romanului Joaca preferată a fost elaborată în 1959-1960 la Londra, sub alt nume. A fost un manuscris masiv, refuzat de editori. Ulterior, după unele schimbări, romanul i-a adus lui Leonard Cohen faimă și bani, odată cu un renumit premiu literar canadian.
Există date biografice propriu-zise în acest roman, dar și deosebiri, mărturisite de autor, între personajul principal și el. Dincolo de asemănări și diferențe, romanul rămâne o narațiune care nu este altceva decât spectacolul unei minți invadate de o imaginație abuzivă, bogată, nemăsurat de încâlcită, ca o joacă rafinată a minții. 
În carte apar o droaie de femei. Fiecare dintre ele aduce cu sine o relație erotică complicată, inedită, ca o lume întreagă în care dorința se conjugă cu păcatul. Personajul principal le-a iubit pe fiecare dintre ele altfel sau poate că nu le-a prea iubit. Sigur însă este că a iubit-o pe Shell. Motivul putea fi faptul că a părăsit-o chiar pentru că a iubit-o, ca el s-o descopere cândva, mai apoi în timp, așa cum din memorie răzbat aminitiri sau semne ale copilăriei.
Ele, femeile, apar și dispar pe parcursul romanului, se schimbă mereu ceva când ele reapar, dar ce rămâne constant este el, eroul cărții, și felul în care îl cheamă de fiecare dată printr-o mixtură minunată între iubirea mare și păcat.
Raportul cu timpul, cu memoria, cu trecutul este poate cea mai fascinantă fațetă a acestui roman, convingându-ne că Leonard Cohen este infinit de complicat, de sensibil, contradictoriu, de senzual, uimitor de sincer, chiar exhibiționist, adunând în el infinitul inefabil al vieții.
Trupul, carnalul, pare o obsesie lent dar sigur sedimentată în mintea personajului principal, foarte adesea exprimată aparent succint: „Fetele își scoseseră brațele goale la plimbare“; „Îl scruta cu acea îngrozitoare atenție care face din tovarășul de așternut un străin“.
Pipăitul trupului se face cu mintea chiar dacă o femeie goală, așa cum nu văzuse niciodată eroul, o femeie atât de goală îi chema mâinile, acele mâini care se mișcau „ca un detector de mine“.
În roman relațiile cu femeile sunt fie obosite, fie tandre, fie sub semnul unei întâlniri a interdicției cu neastâmpărul dorinței sau tandre ca „acea nesfârșită tandrețe de care este capabil un tânăr de douăzeci de ani pentru o fostă iubită“.
Poate că acest roman trebuie citit după lectura postfeței scrisă de Mircea Mihăieș, o postfață bine documentată și muncită, lămuritoare. Dar, chiar dacă o faci sau nu o faci, romanul se citește cu efort, cu provocări ale minții, cu stupoare și cu o curioasă încântare.
Nu cred că o singură lectură a romanului ajunge.
Nu cred că această carte i-ar produce plăceri ilicite, nebănuite, sensuri tainice unei persoane fruste, nerăbdătoare, zgârcite încântări, cu mintea sărăcită de mersul lumii, așa cum suntem noi în ziua de azi.
„La cuvântul sex – spune Leonard Cohen – m-am crispat. Nu există cuvânt mai nepotrivit pentru amanți“. Această părere, nu vi se pare că spune mult despre Leonard Cohen? Și nu vi se pare că parcă el vine din altă lume?