Stelele, pământul, mlaștina, râurile și cursurile lor, familiile, morile vechi, berea, malțul, Revoluția Franceză, paznicii, țiparul care evadează din chiloții bleumarin ai unei adolescente (în care ajunsese absolut întâmplător) într-o după-amiază de vară, absolut totul are o istorie. Iar pentru a afla aceste istorii personale, naturale, familiale este de ajuns ca omul să întrebe necontenit: de ce? Curiozitatea – iată motorul care ne face să funcționăm. Singurul argument care justifică existența unei materii atât de vădit plictisitoare pentru elevi cum este istoria.
În primul paragraf din Pamântul apelor, Swift ne livrează etimologia cuvintului: „historia, ae, s.f.: 1. cercetare… 2. narare a unor evenimente trecute… b) orice fel de naratiune: descriere, povestire, poveste, basm“. Istoria începe numai de acolo de unde ai scrântit-o. Istoria se naște odată cu necazul, perplexitatea și regretul – spune 
profesorul de istorie Tom Crick, naratorul. Iar istoria profesorului începe cu una dintre cele mai întunecate zile din adolescența sa – ziua în care tatăl său, paznicul ecluzei râului Leem, descoperă cadavrul prietenului adolescent al lui Tom.
Toate poveștile lui Tom Crick au într-un fel legătură cu mlaștinile și mâlului lor viclean din Fenland – locul în care s-a născut și unde a copilărit. De altfel, oricare ar fi subiectul despre care el le povestește elevilor săi, lupta apelor cu pământul din zona joasă din estul Angliei apare pe fundal aproape ca un fel de amenințare sau ca o avertizare. Crick le (ne) atrage atenția că nimic nu e statornic și de neclintit și că inclusiv cursul istoriei, precum cel al apei, depinde de circumstanțe și de cât de rezistente sunt îndiguirile construite de către oameni. Și așa cum mâlul este cel care modelează și subminează continente și distruge construind – omul își recuperează terenurile disputate cu mările și drenează mlaștinile continuând să construiască distrugând. Recuperarea pământului în acest mod, exact ca o recuperare integrală a istoriei, este însă un proces ambiguu și interminabil.
Dragostea dintre profesorul de istorie și Mary Metcalf este de fapt subiectul principal pe care acesta îl povestește elevilor săi. Însă felul în care povestea celor doi este relatată elevilor are mare legătură cu materia a cărei importanță Tom Crick vrea să le-o demonstreze adolescenților, în special lui Price – rebelul clasei. Printre toate amănuntele picante și relatările pline de amărăciune ale unei relații dintre doi îndrăgostiți – Crick strecoară o mulțime de elemente istorice care au sau nu de-a face direct cu personajele. Reușește să vorbească auditoriului inclusiv despre acele ingrediente neobservate ale unei revoluții – inclusiv ale Revoluției Franceze, lecție dator să o predea conform programei. Și despre cum definești o revoluție – sociologic vorbind: întrebarea e dacă revoluția e doar un eveniment extern spontan ori e provocată de un plan bine gândit al cuiva. Dar al cui? Cui să-i atribuim voința revoluționară? Micii burghezii? Maselor flămânde? Cluburilor politice?
Pământul apelor a apărut în 1983 și i-a adus lui Graham Swift un Booker Prize. Criticii au fost uimiți să afle că deși romanul este atât de bine construit în jurul unei regiuni din estul Angliei și urmărește povestea unei familii originară din acea zonă, autorul a declarat că de fapt el nu crede în genul de scriere autobiografică. Mai mult de atât – Swift s-a născut și a copilărit în Londra. În 1992, romanul a fost ecranizat în regia lui Stephen Gyllenhaal, cu Jeremy Irons în rolul principal. În romanele contemporane pe care le-am citit în ultima vreme, autorii au avut mereu grijă să introducă o mulțime de referințe pop-cult – muzică, filme sau publicitate – și cumva am reușit să mă transpun în universul personajelor și prin acestea. Nu e cazul lui Swift care nu este un mare fan al încercării de legitimizare a scriituri sale prin intermediul unor astfel de legături între personajele sale și embleme ale societății de consum.