În capul meu de autor e o bibliotecă, un copac, pagini goale peste pagini imprimate, un șir de bibliorafturi. Pot fi, am mai spus-o, foarte multe sertare. Când scriu, nu iese nimic dintr-un impuls de moment. Biblioteca e acolo, de ajutor, dar nu mă bazez decât foarte puțin pe ea. Copacul e mai important, da, fără el n-aș ști că acum, chiar acum trebuie să mă apuc de volumul de versuri și nu de un roman. Are rădăcini adânci, crengi puternice, de pe unele frunzele deja s-au scuturat. A crescut cu o instalație de pom 
de iarnă în trunchi. Cele mai multe beculețe clipesc, după care se sting. Unele se ard și-acestea chiar nu contează. Dar câteva, foarte puține, se-ncing până nu le mai pot suporta. Atunci iau primele pagini – din vraf -, încerc să descopăr însemnările care m-ar putea ajuta, mă străduiesc să-mi amintesc ce-nseamnă cuvintele acelea, în care metrou sau în ce miez de noapte le-am pus ca pe niște viitoare indicii în teanc. În bibliorafturi așteaptă emoția, kilometri de artere mărunt secționate, fără de care nicio carte nu s-ar putea contura.
În sertare nu e niciodată ceea ce am scos deja de acolo și-am trimis cu inima strânsă în lume. Nu mai sunt Cerul din burtă sau O pasăre pe sârmă, dar urmele Nordul-ui s-au înmulțit într-atâta încât aproape că dau pe dinafară. Nu mai e nimic din Poză retușată, dar cărțile pentru copii, nu neapărat cu Arik, așteaptă cuminți, ca șervetele împăturite. Pe ultima, din proze mic (de la „pentru cei mici“), deci mic-metafizice, intitulată Sariile, am adus-o complet la lumină. Ceea ce nu înseamnă că va fi imediat publicată.
După o ușiță cu lacăt, așteaptă două romane. Și, deocamdată doar sub formă de ramă, îmi face cu ochiul și jurnalul.
Cât despre poezie, e mereu prea sus sau prea jos, oricum nu la îndemână. Mă întind totuși pe vârfuri și, știind că n-o să-mi aducă glorie sau bani, trag furioasă sertarul. Mă arde prea tare și totuși de ce nu pot să mai amân? Voi scrie iar un volum ca o cicatrice prost vindecată? Îmi vine amețeală când mă gândesc la cum va fi până-l voi duce la capăt. Niciodată ușor, niciodată simplu, niciodată doar cu inspirația miorlăind pe tastatură. Fiindcă da, recunosc, volumele mele încep din inimă ca apoi să prindă formă în cap.
Carte de vizită
Ioana Nicolaie (n. 1974, Sîngeorz-Bai) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București în 1997 și cursurile de masterat din cadrul aceleiași instituții în 1998. A lucrat apoi în presă, învățământ și ca redactor la mai multe edituri de prestigiu.
A debutat cu volumul de versuri Poza retușată la Cartea Românească, în 2000, în urma unui concurs. Este prezentă în mai multe antologii și volume colective dintre care: Ferestre 98 (Aristarc, 1998), 40238 Tescani (Image, 1999) – ambele nominalizate pentru premiile ASPRO –, Poésie 2003: Roumanie, territoire d’Orphée (Théatre Molière/Maison de la Poésie, Paris, 2003), Generația 2000 (Pontica, 2004), Cartea cu bunici (Humanitas, 2007) și New European Poets (Graywolf Press, Minnesota, 2008).
A publicat: Nordul (Paralela 45, 2002, nominalizat pentru Premiul ASPRO), Credința (Paralela 45, 2003, nominalizat la Premiile Asociației Scriitorilor din București), Cerul din burtă (Paralela 45, 2005), Cenotaf (Paralela 45, 2006), Aventurile lui Arik (Corint Junior, 2008). A scris textul albumului București, metropolă europeană (Noi Media Print, 2005). Volumul Nordul a aparut în traducere (Der Norden) în Germania, la Pop Verlag (2008). A fost invitată la festivaluri internaționale de poezie în Slovenia și Italia, a susținut lecturi publice la Literaturhaus Stuttgart și în cadrul târgului de carte din Leipzig. Participă la proiectul de promovare a literaturii europene Metropoezia, derulat la Varșovia în 2008. Selecții din poeziile autoarei au apărut în antologii din Franța, Anglia, Canada, Bulgaria, Austria și Suedia. Este membră a Uniunii Scriitorilor.