Manualul dictatorului, de Bruce Bueno de Mesquita şi Alastair Smith, e o culegere de exemple şi pilde despre cît de mult contează votul, jocul politic, lupta grupurilor de interese. Iar acum, în plină campanie electorală, e o lectură care merge. Nu atît teoretic, cît prin exemple concrete de acte politice. Şi nu e vorba doar despre dictatori, ci e şi despre 
mecanisme de putere care par democratice dar care, privite de aproape, pun mari probleme de reprezentare (Vestul inclus).
Cinismul jocului politic nu e o surpriză pentru nimeni. Însă există şi un cinism al vocilor angelice care se revoltă: vai, cîtă corupţie, vai, cîtă murdărie, iar apoi profită din plin de exact asemenea situaţii. Relaţia democraţii vestice – tiranii diverse africane, arabe, asiatice este una sîngeroasă, fără scrupule, joc cu “ajutoare în numele democraţiei” pentru cîştigarea unor poziţii strategice economic sau politic. Puterea exemplului, încă o dată:
În iunie 1960 este ales – prin primul vot democratic din republica Congo – Patrice Lumumba. Discursul său era clar anti-colonialist, anti-belgieni mai precis (belgienii au fost probabil cei mai sîngeroşi colonizatori din Africa). Lumumba nu era deloc agreat de Vest. Atunci a încercat altfel. A avut nişte încercări (nereuşite) de a obţine sprijin armat sovietic pentru eliminarea diplomaţilor belgieni şi a unei opoziţii secesioniste. Lumumba cel ales democratic a mai rezistat jumătate de an. A fost asasinat, cum avea să se dovedească, de forţe susţinute de SUA şi Belgia. SUA aveau să-l sprijine la vîrf apoi pe celebrul dictator Mobutu Sese Seko, decenii în şir. Costul nu a fost mare – cîteva miliarde de dolari. Autorii acestei cărţi spun că dictaturile sînt mult mai ieftin de cumpărat decît democraţiile. Practic serveşti o clică mică de la vîrf – care are grijă apoi de cîteva facţiuni din armată – şi sfera de influenţă e ca şi asigurată. Este doar un exemplu despre cum vorbele de tip “noi vrem să împrăştiem democraţia în lume” sînt doar vorbe.
Autorii înşişi dau dovadă de naivitate, cel puţin în alegerea exemplelor, în unele momente. Algoritmul e simplu. Noi, cetăţenii vestici privilegiaţi, vrem benzină ieftină, dar vrem să şi ajutăm ţările sărace sau democraţia în zonele cu resurse din Africa sau Asia. Sînt două chestii care se bat cap în cap. Atunci cînd cetăţeanul cere benzină ieftină cere implicit o politică nemiloasă în exterior. Iar politicieni îi servesc ceea ce cer. Pînă aici să zicem că putem fi de acord. Însă Smith şi de Mesquita povestesc cum îi întreabă întîi pe studenţi dacă vor democraţie pentru Africa (toată lumea spune “da”), dar apoi îi întreabă dacă ar fi dispuşi să renunţe pentru asta la împrumuturile guvernamentale cu dobîndă redusă pentru studii (cei mai mulţi spun “nu”). Însă aici întrebarea firească e “cum dumnezeu am ajuns să ne împrumutăm ca să avem studii?” şi nu dacă aş renunţa la dobînda redusă. Seduşi de exemplele cu dictatori, autorii noştri nu mai au chef de complicaţiile nedemocratice din interiorul democraţiei.
Citiţi poveştile, lăsaţi exemplele să vorbească, dar săriţi concluziile autorilor, prea prinşi în mirajul politicilor publice. Sînt de acord că nu are rost să intri în clişeul mediatic al acuzei de lăcomie pe Wall Street. Autorii noştri spun că e deranjant pentru că toţi sîntem lacomi, doar ca unii au şi prilejul s-o arate. Se poate să fie adevărat, dar nu e un argument. Critica la Wall Street trebuie să vizeze critica unui sistem care face posibilă speculaţia pînă la absurd şi apoi sărăcire în masă. Că oi fi şi eu lacom cînd spun asta, nu mai ştiu, în orice caz e irelevant.
Poveştile despre cum se cumpără sau se obţine votul în Afganistan sau India sînt mai complicate decît sîntem obişnuiţi să auzim. De multe ori, cumpărarea votului e de fapt cumpărarea participării la un joc nou, nici nu mai contează cine-l achiziţionează. În India, e interesant că la un moment dat sate întregi sau regiuni se aliau pentru obţinerea clară a unui avantaj, nici nu mai conta partidul – a existat inclusiv o alianţă între comunişti şi anticomunişti pentru înlăturarea unui al treilea rival din Congres. Important era că se smulgea de la politicieni, contra unor voturi în bloc oferite de cîţiva lideri, lucruri concrete: mai o şcoală, mai un spital. Uneori votul trebuie folosit cinic şi de alegători, nu doar de politicieni.
Pînă la urmă, exemplele de luptă dură pentru putere şi influenţă au meritul că îi pun pe cetăţeni într-o mai corectă relaţie cu reprezentanţii lor politici. E adevărat că e uşor să vorbim despre cazuri extreme de autocraţii. Dar e un început pentru discuţia despre acapararea puterii în democraţii unde grupurile conducătoare sînt mai mari, unde trebuie satisfăcute mai multe cereri şi nevoi decît ale unei caste dictatoriale.