Nimeni nu cred că ştie cum este să creşti şi să te dezvolţi într-o familie funcţională, căci absolut toate familiile din lume au gradul lor de disfuncţionalitate. Cu cît familia este mai numeroasă, cu atît nebunia şi ciudăţeniile celor din cadrul ei sînt mai spectaculoase şi mai neobişnuite. Şi mai pline de umor, mai ales dacă povestea de familie se naşte din creierul şi sub tastele lui Jonathan Tropper, care probabil mai întîi a spus o glumă bună şi de-abia după aceea a învăţat să vorbească omeneşte.
Aici ne despărţim arată, de fapt, cum se reîntregeşte clanul Foxman, cu excepţia tatălui, care nu se poate alătura familiei sale. Dar are un motiv foarte serios şi poate fi scutit pentru absenţă: tocmai a murit. În tradiţia evreiască, familia reunită şi foarte dezbinată în acelaşi timp trebuie să ţină shiva, pomenirea celui trecut dincolo, care 
înseamnă că vor sta nedespărţiţi timp de şapte lungi şi grele zile. O săptămînă-test pentru proaspăta văduvă şi cele patru odrasle ale sale, care mai de care mai eşuată, mai îndurerată şi mai absorbită de propria existenţă, în principiu jalnică. Fiecare are secretele sale, care mai de care mai aiuritoare, şi motivele sale de a-şi urî fraţii şi părinţii. Şi multe, multe nostalgii din copilărie şi adoleecenţă.
Hill este femeia rămasă fără soţ. De la ea şi de la răposat în măsuri egale li se trag vlăstarelor durerea în cot, doza de insensibilitate exasperantă şi anormalitatea autodeclarată. Este însă foarte deşteaptă, are silicoane şi se crede cu vreo 20-30 de ani mai tînără, purtîndu-se în consecinţă.
Wendy, singura fiică, are la rândul ei o familie numeroasă, în ciuda unui soţ uşor absent din peisaj. Paul este fratele serios, care are drept misiune de viaţă s-o lase odată gravidă pe soţia sa. Judd, care ne şi spune istoria întreagă, are viaţa făcută varză din cauza soţiei infidele şi o mie de tensiuni cu Paul. Iar Phillip, fratele cel mic şi alintat, este un golănaş simpatic, mincinos pînă în cel mai micuţ os.
Combinaţia promite multe din start, iar Tropper îşi onorează cu brio promisiunea, fiecare pagină fiind de un umor de cea mai bună calitate, ce se bate rău de tot cu dramatismul situaţiilor. De unde şi ideea că familiile or fi pline de idioţi şi de personaje pe care nu le înţelegem neapărat, dar care ne distrează şi pe care le iubim, pentru că fără ele nu am fi noi înşine.
Problemele legate de relaţia cu părinţii, cu fraţii, cu iubiţii sau iubitele din copilărie (bobocei uitaţi care reexplodează pe ici-pe colo, cînd îţi e lumea mai dragă) sînt pretextul acestei cărţi dezechilibrate şi demente. Momentul în care cei trei masculi ai familiei poştesc o ţigară cu marijuana în sinagogă pare cea mai bună sugestie a unui eventual liant, al unui eventual catalizator care ar putea lipi la loc familia împrăştiată şi plină de reproşuri şi regrete.
Iubirea, evident însă, este lucru mare. Moartea tatălui recalibrează relaţiile, iar unele goluri se umplu, unele inimi se încălzesc, unii oameni se fac pace cu trecutul. Iar toate se fac în familie, pentru că tot din familie au plecat răcelile, urile, neînţelegerile. De fapt, despărţirile invocate în titlu se vindecă acum, cu aer de melancolie, decizii greşite sau reparate, aromă din trecut şi speranţe din viitor.
Cartea aceasta te face să vezi ce e bun în familia ta, chiar dacă acolo sunt şi oameni mai puţin cordiali, sau lichele, sau rataţi. E o tristeţe bine mascată în ea şi mai este şi o speranţă, şi mai bine ascunsă. Nădejdea că, dacă ai o familie, ai mereu un toiag pe care să te sprijini, chiar dacă este noduros, beteag, putrezit sau pur şi simplu ai uitat de el.