Fima vorbeşte în numele tuturor inocenţilor uitaţi, fără glorie, al trândavilor plini de idealuri, luaţi în râs din cauza unei lipse acute de pragmatism, dar şi pentru memoria unei ţări având un trecut mitic şi tulburător. Amos Oz construieşte două poveşti: a lui Fima, un angajat mărunt al unei clinici, resemnat în faţa eşecului în a-şi urma vocaţia, în ciuda unui talent poetic lăudat, si povestea Israelului. De fapt, istoria modernă a Israelului devine umbra personajului central, un pacifist idealist, care visează la încheierea tensiunilor dintre confraţi şi palestinieni.
Fima este un roman în care drama personală nu se poate dezlipi de frământările colective la intersectarea mai multor culturi, aşa cum se întâmplă şi la graniţele Israelului. Observaţiile psihologice şi pasiunea lui Amos Oz pentru detaliile unor portrete menite să reprezinte tipologii umane pline de constraste şi greu de cuprins într-o clasificare îl apropie pe 
Fima de personajele des întâlnite în operele unor clasici ruşi. Fragilitatea lui Fima, precum şi candoarea prin care îşi masca suferinţele i-au făcut pe critici să-i vadă pe Gogol si Cehov dându-şi întâlnire cu Leopold Bloom în trăsăturile personajului conturat de Amos Oz.
Fima este genul de personaj care fie ţi se lipeşte de suflet şi pe care ai vrea să-l ascunzi sub un clopot de sticlă asemenea unei figurine vechi, luate din lumea dezlănţuită, fie ţi se va părea un ridicol, un intelectual ratat, “filosoful” de apartament, apatic, ce nu se ia şi nu ia nimic în serios. Acest personaj îşi ascunde sau îşi dezvăluie calităţile şi defectele în funcţie de trăsăturile cititorului. Pentru cei pragmatici, Fima este o nestemată care alege drumul propriului sabotaj. Cel mai bun din generaţia sa de studenţi, renunţă la doctorat pentru a călători în Europa şi pentru a se bucura de plăcerile mărunte şi de prezenţele feminine diversificate fără a fi stingherit de responsabilităţi. Alege calea unui huzur boem, asigurat de sumele unui tată afacerist, dar la fel de visător precum el, apoi se plânge de singurătatea risipitorului ajuns în pragul unei vârste la care sângele clocotitor se domoleşte. Prezenţele feminine nu-i lipsesc, îi lipseşte doar Yael, fosta soţie, recăsătorită, care-l mai roagă, din când în când, să fie dădaca fiului ei, stiută fiind afecţiunea lui Fima pentru acesta.
Dacă ne îndepărtăm de lentila pragmaticilor, găsim un bonom de modă veche, plin de harul umorului prin care devine sufletul hâtru al întrunirilor amicale, delicateţea bărbatului ce nu-l dă uitării pe copilul din el, atrăgând mereu amantele ce-i vor ierta mai toate infidelităţile sau inconsecvenţele afective şi aplecarea spre cauzele pierdute…în ochii unora. Fima este un copil mare, care nu face greşeli, ci doar lasă viaţa şi pe ceilalţi să facă din el ce vor. Caută plăcerile nu mânat de setea hedonistului seducător, ci de naivitatea copilului mare ce nu-şi poate refuza nimic, ispitit fiind mai ales de curiozitatea nepervertită de calculul egoist.
Indiferent de lentilele prin care-l priveşti, Fima nu este uşor de caracterizat şi de înţeles. El însuşi este o enigmă pentru sine, o acumulare de contradicţii şi de replici autoironice. Aerul copilăresc nu este lipsit de luciditate, dar este vorba despre acea luciditate urmată de reîntoarcerea la propriul adăpost captuşit de amintiri şi de visuri politice din “tinereţe”. Personajul creat de Amos Oz are o complexitate menită să eclipseze acţiunea romanului, sumară în comparaţie cu abundenţa trăsăturilor ce prind glas în lumea interioară a lui Fima.
„De-a lungul anilor, unora a început să le placă într-un fel combinaţia unică de inteligenţă şi zăpăceală, tristeţe şi pasiune, ascuţime a spiritului şi neajutorare, profunzime şi bufonerie pe care o întâlneau la Fima“.
Prin Fima, scriitorul a vrut să creeze simbolul unei generaţii împărţite între istoria personală şi datoria faţă de o memorie colectivă încărcată de urmele conflictelor de la graniţele Israelului. Urmaş al supravieţuitorilor unui antisemitism îndelungat, care s-au reîntors la vechiul Ierusalim, Fima nu poate uita de prezentul ţării sale, pe care l-ar vrea dăruit reconcilierii. Scrie articole, condamnă politicienii ce sustin calea războiului, dar nu-şi va striga păsurile. Totul rămâne la stadiul de idee nobilă, tăcută şi luată în râsul tolerant al celor ce n-ar vrea să necăjească un bătrân aerian, aflat mereu în aşteptarea unei împăcări ce nu ţine de contabilitatea geopolitică.
Romanul Fima devine o lectură umanizantă, o reîntoarcere spre trăsăturile considerate ireale în prezent. Amos Oz pare să fi regizat filmul prin care vrea să capteze memoria ultimului inocent. Scenele curg lent, dar sunt însufleţite de nişte dialoguri transformate în destăinuirile celor din jurul personajului central, fie că sunt apariţii fugitive sau nu. În viaţa lui Fima vin şi pleacă femei triste, critice sau îngăduitoare, prieteni sau fantome ale unui viitor aşa cum şi-l închipuie într-un Israel aflat lângă un butoi cu pulbere. Fiecare pagină va schimba răspunsurile pentru întrebarea: Până când va răbda inocenţa pacifistului Fima? Cine şi-a făcut o părere despre conflictele din jurul Israelului doar urmărind presa trebuie să aibă înaintea ochilor şi romanul scris de Amos Oz pentru a cunoaşte şi părerea celor ce nu vor să creadă în resentimente.