Un Don DeLillo pentru aceia dintre voi care nu prea au timp de citit. Roman scurt, cîteva idei mişto, o întîmplare bruscă şi cîteva fraze măiastre de trecut în carneţelul cu cuvinte şi expresii. Punctul Omega începe cu o scenă care schimbă rapid rama lecturii. Personajul principal, un regizor de documentare, e obsedat de lucrarea 24 hours Psycho, a artistului Douglas Gordon. Celebrul film al lui Hitchcock e arătat fără sonor la o viteză care dilată timpul standard pe întinderea unei zile.
DeLillo e obsedat de efectul asupra timpului, imaginii, naraţiunii etc. Personajul său pare de altfel să fie un soi de versiune a lui Gordon. Vrea să facă un documentar cu un teoretician al războiului, avea făcut deja unul cu un comic american celebru – numai tăieturi, montaj, redecupaj, exact cum lucrează şi artistul scoţian.
Poate şi mai uşor poţi explica efectul special încercat de artist şi de DeLillo prin minunatul film „Zidane – A 21st Century Portait”, poate cea mai cunoscută lucrare a lui Gordon.
Ideea e simplă şi de mare impact. Zidane e filmat pe parcursul unui meci (în care dă o pasă de gol şi ia un cartonaş roşu). Şi uite aşa avem 90 de minute unde nu meciul e de interes, ci doar figura unui jucător. Din cînd în cînd pe ecran apar titrate pe ecran declaraţiile lui Zidane, care au şi ele o profunzime 
aparte: uneori intri pe teren şi ţi se pare că jocurile sînt deja făcute… Şi altele asemenea.
Cu vitezele scrisului se joacă şi DeLillo. Practic, desfăşurarea naraţiunii are ceva din adormirea unui film clasic dat cu încetinitorul, unde punctul paroxistic (în cazul Psycho, atacul de la duş) îşi păstrează totuşi rolul iniţial. Iar eroii sînt doar umbrele unor clasice personaje de roman. Nu e DeLillo din Underground sau din Zgomotul alb. E în forma lui ceva mai contemporană cu noi, aia din Cosmopolis, să zicem. Text scurt, aforism mult, meditaţie, amestec de politic cu privire crudă-zen. În fond efectul e unul singur cînd încetineşti imaginea accelerată sub imperiul căreia trăim:
„Acest film avea aceeaşi relaţie cu filmul original pe care o avea şi filmul original cu experienţa reală, trăită. Era abaterea de la abatere. Filmul original era ficţiune. Acesta era realitate.”
Aşadar, luaţi orice, filmul Moromeţii sau jurnalul de la ora 19.00 de la vreun post de ştiri, daţi-i sonorul la minimum şi rulaţi-l pe foarte lent. Ceva se schimbă. Ce? Nici măcar DeLillo nu poate s-o spună mai bine ca fotalistul Zidane: vezi că magia are nevoie de mai nimic ca să fie magie.