Cum ar fi să te trezeşti cu Don Juan în casa ta, pregătit să facă destăinuri cu privire la cele mai intense şapte zile din viaţa lui? Şi când spun intense, nu mă refer la picanterii erotice. Dimpotrivă, pentru Don Juanul imaginat de Peter Handke, intens înseamnă profund, un sens oferit de femeile care i-au dat de gândit. Răspunsul la această întrebare o poate da un hangiu aflat în pragul falimentului, din apropierea unei mânăstiri controversate acum câteva sute de ani. Prin spărtura din zidul lăsat în paragină s-a strecurat, fără ezitari sau explicaţii, un Don Juan ajuns la apogeul carierei de mare 
cuceritor. Nu săriţi să aruncaţi cu imagini răsuflate, pentru care sunt blamaţi ochii daţi peste cap în faţa unui fante contrafacut! Acest Don Juan are ceva din şarmul discret şi ermetic întâlnit la Keanu Reeves sau la Adrien Brody (Pianistul), iar întâmplările din ultima săptămână a călătoriilor sale dezvăluie o căutare a frumuseţii atipice.
Don Juanul din imaginaţia lui Handke a fost un seducător tăcut. Curiozitatea hangiului care-i asculta mărturiile strânse pe ruta Caucaz-Damasc-Maghreb-Scandinavia-Olanda nu trece dincolo de refuzul oaspetelui de-a ţine sub tăcere detaliile incendiare. Aşadar, cine va căuta scene fierbinţi, descrierile unor trupuri exotice sau trucuri pentru cucerit, va fi dezamăgit de acest scurt roman. În schimb, cititorii obişnuiţi să vadă reinterpretări ale unei tipologii umane care fascinează, intrigă, şochează printr-un trai libertin şi atrage prin morala provocatoare, vor fi plăcut surprinşi de fiecare pagină. Handke a învăţat lecţia secolului trecut, aceea de a lua un personaj îmbogăţit de miturile imaginarului colectiv dupa ce-a fost cules pe ascuns din livada fructelor interzise pentru a-l învălui în confesiuni pline de sensuri volatile.
Don Juan, aşa cum apare în acest roman, este umbra mai coaptă a rătăcitorului nechibzuit din trecut. Este un Don Juan ce-a întâlnit durerea pierderilor şi gustul femeilor ce nu pot fi hipnotizate de abilităţile unui seducător. Această replică a personajului faimos a învăţat să caute doar acele ţinuturi unde-i vor ieşi în cale anumite femei.
„Toate trăiau până atunci într-o singurătate scandaloasă, de care au devenit constiente abia în acel moment. Toate, de la ţară la ţară, erau localnice, în acelaşi timp surprinzător de străine (…) radiau ceva sumbru, chiar ameninţător, ceva ce producea frica, cel puţin lui Don Juan, doar ca efect secundar. Niciuna nu avea vârsta, toate păreau tinere sau mai puţin tinere, mai presus de vârsta lor. Toate îl căutau ferm cu privirea pe cel care le-ar fi egal…“
O nuntă, o furtună de nisip, un dans al dervişilor, urmărit de ochii scăpaţi de umbra vălului, sau inundarea unor diguri sunt ocaziile în care întâlneşte femeile unei săptămâni memorabile…singura demnă de-a fi povestită. Din această săptămână rămân amintirile care se preling lent în hanul dărăpănat de lângă Paris. Totuşi, în ciuda unei tăceri de care întrebările puse de novicii într-ale amorului nu au trecut, s-au mai scurs câteva învăţăminte legate mai ales de culisele psihologice ale femeii ce poate fi sedusă, nişte culise unde ajung răbdătorii, cei care desfac firul în patru şi cei aflaţi în căutarea unor trucuri sofisticate.
„Un filosof a caracterizat demult dorinţa lui Don Juan ca fiind irezistibilă sau chiar victorioasă, căci această dorinţă era percepută de femeie ca fiind necondiţionată (…) Era o privire care nu o cuprindea doar pe ea, ci mult mai mult, o privire care trecea dincolo de ea şi o lăsa aşa cum e, de aceea ea se simţea privită şi onorată…“
Poveştile acestui Don Juan au refuzat arşiţa simţurilor în favoarea acelor senzaţii ambigue, înşelătoare, de la trecerea verii spre toamnă. Amintirile şi confesiunile acestuia s-au înghesuit peste un prezent marcat de urmele acelui trecut ce nu se conformeaza acceptarii lui ca trecut.