Recunosc, sînt vinovat de singura vină pe care o poate avea un inocent: port prea multe cuvinte, imagini, poveşti cu mine. Imaginaţia şi sufletul se revarsă ca un fluviu prea plin. Uneori, cînd îmi dau drumul, trebuie să-mi avertizez prietenii, ca să se pună la adăpost, să se urce în copaci, ca să nu fie luaţi de ape.
Totul a început la 18 ani. Eram în Elveţia de trei ani, învăţasem bine germana, îmi lăsasem la Timişoara toată copilăria, prima iubire, mica bibliotecă de adolescent. O singură carte m-a însoţit în exil, Cişmigiu & Co a lui Grigore Băjenaru, amintiri din copilărie, poate ştiam de pe atunci că şi eu cîndva îmi voi aminti scriind. Acum, acea carte stă 
gălbejită între mîndrele şi arătoasele cărţi de limbă germană din apartament. Mi-am făcut de mult o nouă bibliotecă într-o limbă străină, dar aceea a tinereţii este încă pitulată în mine.
Am 45 de ani, sînt încă tînăr, dar se văd deja amprentele timpului. Am 45 de ani, sînt pe drumul îmbătrînirii, dar sufletul e tînar. OK, nu mai vrea, ca altădată, să schimbe lumea prin literatură, dar a rămas răscolit şi răzvrătit. Nu exclude însă ideea că poate este totuşi posibil să schimb ceva prin cuvinte.
În ultimii zece ani am creat o mică operă literară: Vremea minunilor, Drumul scurt spre casă, Maseurul orb, Zaira şi Jacob se hotărăşte să iubească. Am început să scriu autobiografic, descriind în primul roman cum o familie – adică noi, părinţii şi cu mine – vrea să scape din dictatură. Am scris despre copilăria magică în pofida vremurilor grele. Şi am scris despre o dragoste de tată faţă de fiul bolnav, cu care ajunge pînă în America. Un roman al copilăriei, prin ochii unui copil.
Am continuat cu Drumul scurt spre casă, un roman al tinereţii, în care doi prieteni străbat drumurile Estului după căderea comunismului. Vor fi martorii realităţii postcomuniste din anii ’90. Este o mare aventură a lor pe drumul maturizării. Următoarele două romane sînt inspirate din viaţa reală a adevăratului maseur orb şi a Zairei. Conţinutul rămîne peste tot acelaşi: omul care caută un loc sigur, o viaţă mai bună. Omul care ştie să supravieţuiască, deşi e pradă războaielor, dictaturilor, cataclismelor. Întotdeauna există unul care spune: voi dăinui.
În al cincilea roman, Jacob se hotărăşte să iubească, acest om este Jacob. Este poate viziunea mea cea mai radicală şi mai clară asupra existenţei umane. Jacob reuşeşte să supravieţuiască datorita dragostei şi nu se va dezumaniza. Odiseea lui îl duce pe un drum plin de peripeţii, care mai de care mai miraculoase şi mai periculoase. La sfîrşitul cărţii are doar 22 de ani, dar a trecut prin atîtea, încît ar putea fi un om bătrîn. Şi totuşi, reuşeşte din nou să se împotrivească pierzaniei.
Carte de vizită:
Cătălin Dorian Florescu (n. 1967, Timișoara) a părăsit România în 1982 și s-a stabilit la Zürich, unde a studiat psihologia. A lucrat șase ani ca psihoterapeut în domeniul reabilitării persoanelor toxicodependente. A publicat romanele: Wunderzeit (2001, distins cu premiile Cartea de Limba Germană a anului din partea Fundației Elvetiene Schiller, „Un an plătit de viață” din partea orașului Zürich și Premiul Chamisso al Academiei din Bayern pe anul 2002; trad. rom. Vremea minunilor, Polirom, 2005), Der kurze Weg nach Hause (2002, Premiul Anna Seghers pe 2003; trad. rom. Drumul scurt spre casă, Polirom, 2006), Der blinde Masseur (2006; trad. rom. Maseurul orb, Polirom, 2007) și Zaira (2008; trad. rom. Zaira, Polirom, 2010, 2012). Semnează, de asemenea, eseuri, povestiri și articole în diferite publicații elvețiene și austriece. În spațiul de limbă germană, cel mai recent roman al său, Jacob se hotărăște să iubească, s-a vândut în peste 50.000 de exemplare, primind Premiul Cartea Anului 2011 în Elveția. Cea mai recentă distincție a lui Cătălin Dorian Florescu este Premiul Josef von Eichendorff pentru întreaga operă 2012.