O italiancă plină de rotunjimi, din împrejurimile rustice ale Veneţiei, o nobilă din Portugalia şi o cehoaică nedomesticită, acestea sunt cele trei variante ale feminităţii în cartea lui Robert Musil, Trei femei. Scriitorul austriac nu oferă o proză în care să elogieze nişte anonime seducătoare, ci optează pentru o deviere a erotismului spre finaluri dramatice, otrăvitoare.
Cele trei femei atrag, intrigă, resping şi nasc germenii unei gelozii stranii. Aceste femei nu sunt muzele ce animă pasiunile infinite şi nici nu luminează viaţa personajelor masculine. Stârnesc, în schimb, o atracţie rău-prevestitoare, la fel de greu de alungat precum o pasiune. Fără nişte repere temporale fixe, 
povestirile din volumul Trei femei întreţin o atmosferă misterioasă, anunţând şi o lectură ieşită din tipare. Robert Musil nu vrea o acţiune densă, optând mai mult pentru analiza psihologică ţesută în jurul întâlnirii sufleteşti a personajelor feminine şi masculine.
Grigia, plină de farmecul unei dezinvolturi regăsite în tabloul unei seducţii campestre (ireale), îşi atrage amantul, venit să exploateze minele de aur, într-o fostă carieră, de unde nu se mai întoarce. Să fie de vină un soţ încornorat, ce şi-a transformat nevasta în complicea unui gest răzbunător? Părăsim drama din jurul Veneţiei şi ne lăsăm ghidaţi de Robert Musil spre un castel retras în creierii munţilor, de unde îşi urmăreşte supuşii urmaşul auster şi dominator al unei familii de războinici germani. Lupta cu Papalitatea l-ar fi putut răpune în goana după averile clericilor, dar pierzania vine pe filiera lusitană. O frumoasă portugheză se va încumeta să-i locuiască palatul retras, în ciuda faimei nefaste. Când lupta îl răpune şi nu-şi mai poate confirma puterea vânând bogăţiile altora, bănuielile îndreptate spre fidelitatea consoartei îl sleiesc de ultimele forţe. Sfârşitul povestii? Rămâne o taină suspendată, asemenea reşedintei sale din vârful stâncilor.
Dacă primele două povestiri aduc în prim-plan femei învăluite într-un abur ce le-a acoperit portretul, iar finalul a venit cu mult înainte ca ele să devină accesibile în ochii cititorului dornic să le afle secretele, ce-a de-a treia, care poartă numele ultimei eroine a volumului, Tonka, oferă un portret având nişte contururi mai clare. Tonka emană simplitate şi naivitate, carnaţia îi este mai vizibilă, iar clevetirile picante ale celor din jur o fac mai lumească decât pe celelalte două personaje feminine. Din acea materie consistentă a feminităţii aflate la graniţa frumuseţii necizelate cu vulgaritatea este plămădită şi Tonka. Ei îi este dedicată cea mai lungă povestire, în care scriitorul alătură bărbatul ce vrea să iasă din stadiul oedipian (târziu) prin controlul simţurilor şi fata sărmană, atrăgătoare, bănuită mereu de prostituţie. Drama Tonkăi este concretă, trupul ei păstrează urmele “păcatelor”, încât pare desprinsa din lumea personajelor feminine întâlnite ma ales în mahalaua redată prin filmul neorealist italian, ea nefiind idealizata precum nobila portugheză, ce pare, mai degrabă, un tablou ermetic.
Ce-ar fi putut rămâne o simplă joacă ficţională în jurul feminităţii oglindite în literatură s-a transformat într-o lume plină de umbre şi de gesturi enigmatice. Personajele din povestirile create de Robert Musil pleacă de la firesc, dar se pierd în căutări obsesive. Femeile primesc masca detaşării şi a continuităţii vitale moştenite de la începutul lumii. În schimb, personajele masculine suportă caznele unei explorări încăpăţânate, prin care au visat mereu să posede ce nu pot înţelege printr-un raţionament dictat de supremaţie şi control.
Trei femei debutează prin scene deloc sofisticate, dar se transformă într-o dantelărie complicată de gânduri şi concluzii amânate. Până să ajungi la răspunsurile finale, Robert Musil scrie prea repede ultima pagină.