Într-un articol precedent, intitulat De ce scriu scriitorii, am elaborat o parte dintre motivele pentru care scriitorii scriu ficţiune, trecând în revistă câteva concepţii greşite, des întâlnite. Am argumentat, de exemplu, faptul că majoritatea scriitorilor nu scriu pentru faimă şi bani, ambele fiind greu de atins, şi prin urmare nu acestea reprezintă motivul principal al scriitorilor trecuţi de prima tinereţe ( vârsta naivităţii).
Acum aş vrea să analizez procesul scriiturii (precum şi concepţiile greşite legate de acesta) bazându-mă pe propria experienţă ca scriitoare, şi de asemenea luând exemplu câţiva dintre scriitorii mei preferaţi de ficţiune. În princiu, sunt de părere că nu există reguli, reţetă sau vreun etalon după care ar trebui să ne ghidăm când scriem ficţiune: nu numai în termeni de conţinut sau stil (diversitatea literaturii vorbeşte de la sine şi remite acest punct de vedere, în mod evident), dar şi în termeni care ţin de procesul scriiturii în sine.
Varietatea stilurilor şi abordării ficţiunii le face munca grea celor care predau cursuri de Creative Writing. Am citit adesea interviuri luate scriitorilor de ficţiune şi sfaturi oferite acestora în cadrul cursurilor și seminariilor de Creative writing, cât și pe site-uri care indică anumite proceduri standard pentru a scrie ficţiune. Aceste metode, includ de obicei dezvoltarea unei schiţe narative; trasarea schemei structurale a unei scurte povestiri sau a unui roman; disciplinarea şi auto-educarea ta ca scriitor către anumite direcţii. Unii profesori și scriitori chiar sugerează ideea că scriitorii ar trebui să se izoleze de social media, email şi alte “distrageri” din exterior pentru a se putea concentra mai bine pe scris. Nu mă înţelegeţi greşit, este posibil ca un astfel de sfat să le fie folositor anumitor scriitori. Totuşi, în acelaşi timp, susţin faptul că procesul scriiturii e la fel de individual precum stilul. Fiecare scriitor scrie în ritmul său şi în mediul în care se simte cel mai bine.
Nu există nicio îndoială că toţi scriitorii au nevoie de perioade neîntrerupte în care să scrie ficţiune, şi un loc propice, sau A Room of One’s Own (1929) ca să facem trimitere la faimosul eseu al Virginiei Woolf. Motivul este chiar evident: scriitorii au nevoie să pătrundă situaţii imaginare şi în mintea personajelor contruite. Acest proces delicat de creaţie ar fi extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil de realizat în scurt timp sau cu întreruperi constante. Vorbind din proprie experienţă, acesta este parţial motivul pentru care primul meu roman, Între două lumi (2009), pe care l-am scris în timp ce predam ca profesor universitar, filosofie şi literatură,şi eram mama a doi copii mici, mi-a luat zece ani să-l termin. Îndată ce copiii au crescut şi au devenit mai independenţi, şi (în mod special) odată ce am devenit un scriitor cu normă întreagă şi critic de artă, am avut toate condiţiile să termin Seducătorul (2011), al doilea roman al meu, în trei ani. Dar nu aș folosi aceste aspecte ca acest numitor comun al scriitorilor de ficțiune – nevoia de timp neîntrerupt, un spațiu privat și o perioadă anume de liniște și pace – drept o extremă, sugerând că scriitorii au nevoie să se izoleze de social media sau alte lucruri din exterior pentru a putea scrie ficțiune. E vorba, mai degrabă, de o balanță delicată între lucrurile venite din exterior și izolarea conștientă pentru scris ( sau pentru a crea artă, un proces creativ similar). Nimeni nu poate dicta niciunui scriitor sau artist acea balanță pentru că acesta este un proces individual, precum personalitatea fiecărui scriitor sau stilul adoptat.
De fapt, poate că mulți scriitori și artiști se găsesc în poziția pe care Pablo Picasso i-a descris-o partenerei său Françoise Gilot: aceea că nevoia de a simți pulsul lumii exterioare și contactul cu ceilalți reprezintă o sursă bogată de inspirație pentru artă, dar în același timp, din această cauză artistul nu se poate concentra suficient pe fiecare operă de artă, din lipsă de timp. Așa cum Gilot amintește în autobiografia sa, Life with Picasso:
„Câteodată Pablo putea începe un tablou dimineața, iar seara să spună «Ei bine, am terminat, presupun. Ce am avut de transmis plastic, se află aici, dar s-a întâmplat un pic cam prea repede. Dacă o las așa, aparența că am transmis tot ce vroiam, nu mă satisface. Dar sunt încontinuu întrerupt și mi-e întotdeauna foarte greu să mă implic total» […] L-am întrebat de ce nu se detașează de lume, și de aceste întreruperi. «Dar nu pot să fac asta, mi-a zis el. Rezultatul operei plastice, își are originile în lumea mea interioară. Dar în același timp am nevoie de contactul și de interacțiunea pe care mi-o oferă ceilalți»“. (Life with Picasso, Françoise Gilot, Anchor Books, New York, 1989, p. 123)
În vremurile noastre, această balanță între contactul extern, inspirația și solitudinea necesară pentru a perfecționa orice formă de artă, este probabil și mai dificil de atins, deoarece trăim într-o eră inundată de social media, zilnic. În ziua de azi, scriitorii și artiștii se bazează pe rețelele de comunicare online – Facebook, bloguri, interviuri acordate jurnaliștilor- nu numai pentru a vorbi despre arta lor și pentru a le arăta cititorilor (sau publicului, în general) care sunt roadele muncii lor, dar și pentru a sonda noi surse de inspirație. Pentru unii scriitori- în mod special pentru aceia care scriu romane istorice, polițiste și psihologice- căutarea și asumarea surselor exterioare poate fi indispensabilă. Din nou, vorbind din proprie experiență, atunci când am scris romanul istoric Între două lumi, a trebuit să citesc la propriu zeci de cărți despre istoria României și a comunismului român, pentru a reproduce o înfățișare fictivă precisă a acelei perioade. Din moment ce am părăsit țara la o vârstă relativ fragedă și vroiam ca romanul meu să se bazeze parțial pe fapte reale, nu numai pe situații și personaje fictive, nu mă puteam baza doar pe inspirație sau pe amintirile din copilărie. Când am scris al doilea roman, Seducătorul, în care este vorba despre un tipar patologic de seducție, am avut și mai multă nevoie de surse exterioare de informație. M-am bazat în mod special pe bloguri, de vreme ce în acel timp erau foarte puține cărți publicate pe subiectul psihopatiei seductive și alți indivizi care aparțin unor tipare patologice periculoase în societate. Majoritatea informațiilor, pe care s-a bazat acest subiect, în mod particular mărturii ale victimelor care mi-au fost de mare ajutor, le puteam găsi pe bloguri precum lovefraud.com pe care l-am urmărit cu mare interes și de care m-am ajutat să scriu un roman despre un seducător patologic.
Cred că felul în care alegi să scrii – procesul scriiturii ficțiunii în sine, începând cu ritmul pe care-l dictezi; cât de rapid sau lent îl menții; condițiile și întreruperile pe care le lași să apară, din proprie inițiativă sau îți sunt impuse – NU determină CALITATEA scriiturii tale. Dar aceste condiții, și echilibrul pe care îl găsești ca scriitor de ficțiune, între izolare și contactul cu exteriorul – are un impact semnificativ asupra CANTITĂȚII și chiar si al stilului scrierilor tale. Cel mai bun sfat pe care-l pot oferi oricărui scriitor este acela să-și găsească propriul echilibru care îi avantajează cel mai bine, decât să urmeze orice alt sfat universal. Cred că acesta este un mod paradoxal de a spune că cel mai bun sfat pe care-l pot da, este acela de a nu urma niciun sfat generic și să alegem în schimb ce e mai convenabil pentru situația, personalitatea și stilul nostru. Pentru a-mi susține cauza, importanța pledării pentru propriul tău ritm, aș vrea să dau ca exemplu câțiva dintre autorii mei preferați:
1. Honoré de Balzac (1799-1850) și Comedia umană
Studiind asiduu Literatura Comparată și specializându-mă în literatura franceză a secolului XIX, nu va fi o surpriză faptul că majoritatea exemplelor mele vor veni de la clasicii francezi. Unul dintre autorii mei preferați, Honoré de Balzac (1799-1850), a rivalizat cu Napoleon în ambiția sa. În capodopera sa, Comedia umană, Balzac a vrut să picteze un portret literar „al tuturor aspectelor sociale“ din perioada Restaurației și a Monarhiei din Iulie (1815-1848). A scris în jur de 91 de povestiri complete, romane și eseuri, cuprinzând aproape fiecare fațetă a societății și culturii franceze de după căderea lui Napoleon în 1815. Precum mulți alți scriitori, creativitatea lui de geniu s-a îndreptat vertiginos către eșec. După ce și-a terminat studiile, Balzac a cochetat cu avocatura, dar s-a decis rapid că nu-i era pe plac acel domeniu. A experimentat apoi domeniul tipografiilor, publicând, imprimând, devenind critic și chiar politician. În orice caz, toate aceste profesii tradiționale, nu i s-au potrivit.
În cele din urmă, Balzac s-a decis să-și urmeze visul și să devină scriitor. Dat fiind scopul ambiției lui literare, și-a impus o rutină extrem de riguroasă. Scria la orice ora din zi și din noapte, stătea treaz consumând multe cafele tari, care în cele din urmă i-au afectat sănătatea. De-a lungul vieții sale, rigoarea programului său de scris – și lipsa unei stabilități financiare – i-a afectat relațiile cu familia și chiar si cu prietenii. În ciuda faptului că a scris zeci de romane, nuvele și scurte povestiri, Balzac nu scria repede. Tot ce a făcut a fost să lucreze multe ore. Documentele biografice atestă că scria aproximativ 15 ore pe zi. După cina de la ora 6 se culca până la miezul nopții când se trezea ca să scrie în timpul serii și apoi întreaga noapte. Romanele autorului sunt puternic influențate de experiențele personale, chiar dacă nu au o notă neapărat autobiografică.
Așa cum Zola a procedat mai apoi, Balzac utilizează observarea societății drept mijloc de creere a caracterelor sale fictive, care oferă o schiță exhaustivă a erei sale. Scriitura lui, e o reflexie a echilibrului pe care l-a găsit trăind și interacționând cu mulți oameni din diverse pături sociale, și impunându-și o disciplină viguroasă pentru a-și îndeplini uriașele ambiții literare.
2. Gustave Flaubert (1821-1880) și Madame Bovary (1856)
Desigur, a scrie puține opere cere o discplină la fel de viguroasă, precum a scrie numeroase opere. Din celălalt punct de vedere (cel puțin, când e vorba de cantitate) scriitorul meu favorit, francez, Gustave Flaubert, a fost mult mai puțin prolific decât Balzac, chiar dacă era la fel de ambițios. Flaubert a căpătat faimă internațională pentru renumitul său roman, Madame Bovary (1856), cât și pentru un stil frumos, inovativ și în același timp categoric honest ( uneori chiar cinic) al scriiturii pe care autorul a lustruit-o până la perfecțiune. Pentru Flaubert, stilul era totul. Dorind să evite toate clișeele, și-a corectat cu multă exigență povestirile scurte și romanele, în căutarea a ceea ce el numea „le mot juste“ (cuvântul potrivit). Lui Flaubert i-a fost necesară cam tot atâta străduință pentru a-și perfecționa stilul în câteva opere, cât i-a luat lui Balzac să și-l desăvârșească, schițând o întreagă epocă în aproximativ 100 de opere. A trebuit să muncească mult, și să se auto-corecteze în mod constant, pentru a-și atinge scopul.
Precum mulți alți scriitori, și Flaubert a întâlnit o mulțime de provocări și obstacole. Până la moartea sa , era în orice caz, recunoscut deja ca fiind maestrul realismului francez (în ciuda stilului său liric, care este revendicat de critici, de asemenea, ca aparținând ultimelor ecouri ale Romantismului). Publicarea romanului Madame Bovary (1856), povestea deziluziei și al unui eventual suicid, înfăptuit de o soție al unui doctor de provincie, care (fără succes) caută iubirea și sensul vieții într-o serie de aventuri adultere, a fost primit de public cu scandal, mai degrabă, decât cu admirație. Când anumite capitole ale romanului au fost publicate în La Revue de Paris (din octombrie până în decembrie 1956) Madame Bovary a fost acuzată ca fiind „obscenă“ de către procurorul public. Flaubert a fost achitat, în orice caz, în anul următor. După aceea, romanul a devenit rapid un bestseller, mergând mai departe de un scandal de succes. Până la moartea sa, Flaubert a fost considerat unul dintre cei mai buni scriitori francezi al secolului său (și încă este).
Nicio regulă, niciun sfat sau rețetă nu poate fi aplicată la fel de bine unui scriitor ca Balzac, precum unuia ca Flaubert, exceptând poate principiul general conform căruia fiecare trebuie să ne găsim propriul echilibru și propria disciplină în procesul scriiturii, potrivit stilului, personalității și ambiției literare.
Extrase din interviul acordat de scriitorul român Răzvan Petrescu: Marching to the beat of your own drum 
Poate că nici un scriitor nu arată relativitatea procesului scriiturii – ba chiar pune la îndoială limitele convenționale dintre ficțiune și non-ficțiune, sau dintre fapt și imaginar- întocmai precum prietenul meu, scriitorul român Răzvan Petrescu. Am scris deja despre colecția lui de scurte povestiri într-un articol, care a fost tradus și publicat în România pe blogul editurii Curtea Veche.
Continuând discuția noastră, am adăugat recent un interviu despre cărțile, viața sa și procesul scriiturii lui într-o serie de articole publicate în revista românească Scrisul Românesc, și pe blogul Agentia de Carte. Din punctul meu de vedere, Răzvan Petrescu reprezintă cel mai viu exemplu al expresiei englezești „să faci ceea îți dictează inima“ atât ca individ cât și ca scriitor (din moment ce, în cele din urmă, cele două aspecte sunt intercorelate). Ce m-a impresionat cel mai tare la acest interviu, din care traduc și transpun doar câteva părți aici, e faptul că scriitura lui non-ficțională (însemnând, răspunsurile sale la întrebările mele jurnalistice tradiționale) corespunde uneia dintre celei mai bune ficțiuni pe care le-am citit vreodată. Primul său răspuns la întrebarea mea standard: „Când ai început să scrii ficțiune?“ îmi amintește de primele pasaje dintr-un roman preferat de-al meu, Lolita (1955) al omului pe care îl consider cel mai mare romancier american de origine rusă Vladimir Nabokov. În acest frumos și liric pasaj al romanului, naratorul, Humbert Humbert o caracterizează pe Annabel, prima sa dragoste de dinaintea Lolitei:
„Brusc, ne-am îndrăgostit unul de altul, orbește, nebunește, stângaci și fără rușine; deznădăjduiți, aș adăuga, deoarece frenezia posesivității mutuale ar putea fi stinsă doar impregnând și asimilând fiecare părticică din sufletul și trupul celuilalt; dar iată-ne, incapabili să ne întovărășim, așa cum ștrengarii străzii ar fi găsit atât de ușor o ocazie să o facă“. (Lolita, Vladimir Naobokov: Vintage International, 1997, p.12)
Chiar dacă Petrescu are un stil aparte, desigur, precum Nabokov, el este un maestru al stilisticii, indiferent că scrie ficțiune sau non-ficțiune. Venind vorba despre asta, dacă voi credeți cumva că orice autor, sau scriitor, poate trasa o limită puternică între ficțiune și non-ficțiune, sau îi poate spune unui alt scriitor cum să scrie, s-ar putea să vă schimbați părerea după ce veți citi câteva părți din acest onest, haotic, plin de umor și mai presus de toate, unic și original interviu acordat de scriitorul și editorul Răzvan Petrescu. Enjoy the (non)fiction! Vă recomand să citiți și un interviu cu scriitorul Razvan Petrescu, pe Agentia de Carte.
Claudia Moscovici este o scriitoare americană de origine română, critic literar și editor al blogului cultural literaturesalon. În România a publicat romanul Între două lumi. Cel mai recent roman al său este Seducer, aflat în traducere la editura Curtea Veche.
(Traducere de Nicoleta Diaconeasa)