Scriitoarea australiană Kate Morton are un dar: face casele vechi să vorbească, să-și spună poveștile și să ne dezvăluie secrete adânc ascunse. E un truc pe care doar scriitorii buni îl pot stăpâni, și pe care ni-l arată la fiecare nou roman altfel.
Kate Morton a studiat arta dramatică la Trinity College din Londra, apoi la prestigioasa Academie Regală de Artă Dramatică. Dar nu dramaturgia avea să îi aducă celebritatea, ci scrisul. S-a înscris la cursurile Universităţii din Queensland, departamentul de literatură engleză, pe care le-a absolvit şefă de promoţie. Şi-a continuat studiile cu o lucrare de masterat care a avut drept temă tragedia în literatura epocii victoriene. Apoi a început să scrie….și scrie…și scrie.
Morton a devenit celebră cu romanul Casa de la Riverton (ce vă spuneam?), a mai câștigat niște multe mii de cititori cu Grădina uitată (din nou!), iar acum ne cucerește cu Orele îndepărtate. Ce are proza ei atât de special?
Cărțile sale vorbesc despre secrete de familie, despre personaje care tulbură apele și apoi dispar inexplicabil, despre taine pe care cei tineri le dezleagă pe măsură ce viața îi încearcă. Sunt, în cele din urmă, cărți despre familii obișnuite, căci nu-mi imaginez o familie care să nu aibă în trecutul ei o mătușă excentrică sau un unchi care povestește la nesfârșit despre luptele la care a participat.
Și iată, vă fac niște confesiuni: străbunica mea, os boieresc, a ajuns să se mărite acum vreun secol cu străbunicul meu – notar de țară – pentru că el a câștigat-o la poker. O strămătușă de-a mea s-a sinucis bând nu știu ce licoare după ce logodnicul ei a murit în Primul Război Mondial. O altă mătușă a înnebunit din amor….și aș putea continua :)…
Dar să mă întorc la Orele îndepărtate. Este un roman pe care l-am citit într-o noapte – și vă recomand lecturile nocturne, au un farmec aparte, personajele sunt mai puternice, descrierile mai vii, atmosfera mai intensă.
O scrisoare ajunge la destinatar cu aproape 60 de ani mai târziu și tulbură existența unei familii obișnuite din Londra: Edie Burchill, editoare pasionată, dar blocată într-o editură minusculă și fără prea mai speranțe de expansiune, descoperă astfel un mister surprinzător legat de mama ei, Meredith. O mamă care până atunci i se păruse banală, poate cam rigidă, dar despre care simțise că are și altă față.
Care era secretul de acum bătrânei Meredith? E ascuns într-un castel plin de mistere – Milderhurst, unde locuise un autor celebru din epoca interbelică, Raymond Blythe, alături de cele trei fiice ale sale: Percy, Saffy și Juniper. Și Edie, amintindu-și povestea preferată din copilărie, The True History of the Mud Man, de Raymond Blythe, începe să afle secrete, pe măsură ce se descoperă și pe sine și propria familie.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Meredith fusese evacuată din Londra, alături de alți copii, iar ea ajunge la castelul Milderhurst, devenind cea mai bună prietenă a mezinei Juniper. Dar castelul, aparent un loc idilic cu o grădină fabuloasă, ascunde multe mistere pe care vremelnica vizitatoare Meredith doar le intuiește. Peste decenii, fiica ei, Edie, le va aduce la lumină.
Povești despre trădare, drame personale, iubiri nefericite formează un labirint în care Edie (ea însăși trăind o decepție amoroasă) e pe cale să se piardă, la fel cum mama ei Meredith, cu jumătate de secol mai devreme, se pierduse pe coridoarele întunecate ale castelului. Doar zidurile mai vorbesc în castelul acum ruinat, iar Edie nu trebuie decât să le asculte pentru a le desluși. Juniper are mințile rătăcite de când iubitul ei a părăsit-o, în urmă cu 50 de ani, Saffy a tot încercat să iasă dintre zidurile castelului, iar Percy dimpotrivă, pare legată pe vecie de castel, ca Caron care păzește granița dintre lumi. Gata, nu vă mai spun nimic despre intrigă, doar că la final m-am bucurat că toate presupunerile mele în legătură cu evoluția unor personaje au fost fentate elegant de proza inteligentă a lui Morton.
O să citiți în revista The ONE un interviu cu Kate Morton, însă nu mă pot abține, trebuie să vă spun povestea acestei cărți. Kate scrisese deja o bună parte dintr-un alt roman când gemenele Blythe au început să-i dea târcoale, la început cu niște voci mititele, care însă nu tăceau deloc. Apoi, în crescendo, până ce ea a cedat și le-a scris povestea: Orele îndepărtate.
