Mă urmărește și acum amintirea unei experiențe care, în urmă cu mai multe decenii, mi-a produs simultan bucurie și nedumerire. Ea se leagă de mai vechea mea implicare în promovarea externă a SF-ului scris de români. Fiind într-o vreme redactor (încă tânăr) la editura clujeană Dacia, mi-a reușit să alcătuiesc și să introduc în producția tipografică a anului 1979 o antologie în limba germană, intitulată Die beste aller Welten, după titlul unei lucrări selectate dintre povestirile lui Ion Hobana (Cea mai bună dintre lumi). Profitam astfel de serviciile unei redacții de limbă germană, pe care din fericire Dacia o avea, precum și de șansa de a lucra cu un excelent traducător și redactor, poetul și prozatorul Franz Hodjak. A tradus el însuși un număr de texte, iar pe celelalte le-a distribuit altor scriitori de limbă germană de la noi (încă „la noi”, cel puțin în momentul acela), între care Georg Aescht, Helmut Britz și Christian Scherg. Cunoscând pedanteria filologică germană, n-am nicio îndoială că traducerile au ieșit foarte bine, iar faptul că după 1990 toți cei numiți mai sus fac o bună figură de scriitor în Vaterland spune destul de mult.
Nu ascund că scopul meu final era să prelungesc destinul volumului în afara țării, în spațiul germanofon. O asemenea sarcină și-a avut partea ei de corvoadă, parțial penibilă, parțial amuzantă. Nu vreau, totuși, să mă pierd în astfel de amănunte acum, mai ales că a existat și o urmare norocoasă: prinzând „momeala” și implicându-se personal în destinul volumului, profesorul Herbert W. Franke, el însuși un important scriitor contemporan de SF, a mijlocit publicarea la Wilhelm Goldmann Verlag din München a antologiei SF aus Rumänien, subintitulată Cea mai bună dintre lumi și alte 16 povestiri. Era o formulă modificată față de cea expusă în sumarul de la Dacia, lucru pentru care am și convenit să ne asumăm împreună meritele și riscurile, încât am semnat cartea amândoi.
Până acum, toate bune, țin de termenul de bucurie pomenit în debutul articolului. Partea nedumeritoare a început, pentru mine, atunci când am avut curiozitatea să fac o confruntare a textelor din cele două antologii. Am găsit diferențe și, cu tot deficitul meu de cunoaștere a germanei, am putut ajunge la unele concluzii nu tocmai vesele. Evident, când descoperi aliniate întregi eliminate sau reduse drastic, te întrebi imediat ce anume va fi deranjat acolo, ca să poți înțelege rațiunea modificărilor. Iar singura rațiune era aceea că editorul intervenise cam peste tot unde i se păruse că scriitorii noștri aveau descrieri mai lungi de zece rânduri – descrieri de spații imaginare, de personaje, de orice ar fi putut să-l „obosească” pe cititor. Comprimate, povestirile noastre începeau astfel să sune cam ca SF-ul agreat de germani, ori măcar de consumatorii colecțiilor cu volume de tip „citește grăbit și uită-l în tren”, cititori care îmi pare că există prin toată lumea, dar mai ales în Occident.
Cu un astfel de tratament de ghilotină, textele își păstrau acțiunea, dialogurile și ideile SF, pierzând însă ceva ce ținea de însăși carnea lor și de un rafinament artistic folosit de autori tocmai spre a le da savoare, spre a le diferenția de numeroase alte povestiri compuse pe idei similare. Alesesem niște creații preocupate de un sunet original, pe care traducătorii de la Dacia l-au înțeles și nu și-au permis să-l facă pierdut pe traseu. Acum, când lucrările băteau la poarta Germaniei, cineva le înghesuia într-un tipar convențional, mai comercial și, evident, mai lipsit de personalitate. Editorul le deturnase în direcția unor consumatori de aventuri seriale, de felul celor ce aveau în centrul atenției omniprezentul erou galactic Perry Rhodan, un fel de Superman al SF-ului dintre Rin și Odra.
Am mai înțeles și că un asemenea public, precum galeriile de pe stadioanele de fotbal, există cu adevărat. Nu vreau să introduc în analiză idei riscante privitoare la inteligența destinatarului unei literaturi eminamente „populare” sau coborâte în mod artificial spre acest nivel. Mă rezum să-l discut sub aspect cultural. Mai precis, să-i remarc instrucția adesea sumară, preocupările strict specializate și superficialitatea perpetuă a lecturii. Confruntați cu un astfel de bagaj cultural, vom înțelege mai ușor cum e cu oboseala și chiar dezgustul ce intervin cu promptitudine la orice contact cu un text care pretinde un oarecare efort de pătrundere în adâncime. În adâncimea unei idei, a unei situații sociale imaginate, a unui personaj cât de cât conturat.
Editorul neamț – și, de fapt, nu era singurul adept al stilizărilor prin omisiune în spațiul occidental – își menaja astfel publicul din epocă, dar poate mai degrabă propriul buzunar. Cred că ezita să iasă pe piață cu scrieri prea „dificile”, literar vorbind, care i l-ar fi putut îndepărta de linia generală a colecțiilor sale pe tânărul obișnuit să consume totul în viteză. Mă rog, e un argument de care trebuie, sau măcar poți să ții seama. SF-ul a fost destulă vreme perceput ca materie de simplu divertisment și mulți dintre cei ce l-au cultivat, autori și editori deopotrivă, chiar pe această coordonată și-au construit publicul. E și asta o investiție, considerată convenabilă și aducătoare de profituri. Din ce se vede astăzi în spațiul german (dacă de la el am pornit), constat că, totuși, investiția a fost una pe termen scurt, n-a deschis o perspectivă durabilă. Rând pe rând, colecțiile specializate au falimentat, editorii s-au cam întors cu spatele la SF, iar autorii genului fie au dat năvală spre romanul polițist, fie trăiesc cu nostalgia unor timpuri apuse și plâng de mila SF-ului național
„Oboseala cu cititul”, în cu totul alt sens decât cel cronicăresc, e boală modernă în lumile alfabetizate și mai ales în dinamicele societăți de azi, orientate spre cultura făcută la televizor. Ea ar putea fi adăugată altor maladii ale civilizației moderne, dintre care aș mai zăbovi câteva clipe asupra unei grave desensibilizări a omului (să-i zic „nou”?) care se formează sub ochii noștri. Prins de cultul vitezei, de mirajele spectacolelor zgomotoase, de consumul ușor și de o dramatică goană după profit, lucrurile de finețe nu par să-l mai impresioneze. Nu-și pierde vremea cu ele, rămân în seama generațiilor mai vechi, chiar dacă fac parte, de multe ori, dintr-un greu destructibil bagaj de sensibilitate al speciei. Personajul din realitate pe care îl am în vedere începe să reacționeze doar la șocuri, când dă ochi cu violența ori tortura fizică și psihică, de unde și preferințele sale culturale speciale, pentru genurile de acțiune ce frizează neverosimilul, pentru horror, pentru tot ce zgâlțâie nervii anesteziați.
Revenind la SF, n-aș spune că stăm foarte rău cu sensibilitatea și cu interesul pentru calitate al cititorilor noștri. E, poate, rezultatul unei tendințe literare pe care genul a cultivat-o întotdeauna la noi, iar pe de altă parte al unei situații concrete, ținând de spațiul românesc. Deși am avut și poate că mai avem fandom, el n-a evoluat spre dimensiunile revărsate și spre subcultura jucăușă a fandomului occidental. Editorii mai vechi și-au publicat seriile SF pentru un public nediferențiat, iar cei din prezent, chiar dacă se străduiesc să lărgească pe cât posibil cercul amatorilor de carte publicată în colecțiile lor specializate (iar în acest scop mai închid ochii la granițele firești dintre genuri, sugerându-ne că și literatura zombilor, de pildă, tot un fel de SF ar fi), ar trebui să ia aminte la experiența mai veche a germanilor, descrisă de mine mai sus. Lărgind foarte mult aria genului, coborând totodată ștacheta valorii ca să curtezi o masă consistentă – dar pur ipotetică – de cititori obosiți din start cu lectura și desensibilizați, riști două lucruri care pe termen lung te costă: să nici nu ajungi la speratele tiraje de masă, și să-ți mai și pierzi cititorii statornici, atâția câți sunt, dar cu gusturi deja formate și cu preferințe pentru lectura de calitate.