Prin Ochiul cosmologic am văzut un alt Henry Miller. Nu mai este ştrengarul cabaretelor şi colecţionarul fanteziilor burleşti din cartierul plăcerilor stridente, pe care l-am descoperit în Zile liniștite la Clichy. Alcătuit dintr-un puzzle vizionar, Ochiul cosmologic reuneşte obsesiile şi fetişurile (de astă dată) literare şi cinematografice din perioada în care scriitorul s-a lăsat în voia Parisului efervescent, aflat poate în cea mai frumoasă perioadă artistică din istoria sa.
Cititorul obişnuit să găsească un Henry Miller fără pudoare, fascinat de libertatea găsita într-un Paris hotărât să nu refuze scriitura plină de acel erotism făţiş, va fi uimit să descopere o variantă mai cizelată. Este un Henry Miller capabil să analizeze noile curente artistice din Europa, mai ales după întâlnirea cu Anais Nin şi proza ei îndrăzneaţă sau cu filmele inspirate din pictura suprarealistă.
Ochiul cosmologic este o colecţie inedită şi eclectică de frânturi autobiografice, povestiri, observaţii despre noile curente artistice dezvoltate în Parisul interbelic, despre începuturile cinematografiei sau despre noii scriitori ce-au revoluţionat romanul psihologic. Te vei întâlni cu Bunuel şi Dali în timp ce Henry Miller îşi expune opinia entuziastă referitoare la Vârsta de aur, filmul născut din colaborarea regizorului spaniol cu marele zeu al imaginii suprarealiste plecat din Barcelona, apoi vei trece la scenariul halucinant imaginat de scriitor după ce-a descoperit proza lui Anais Nin. Capitolul dedicat fanteziei cinefile a lui Miller este un arabesc vizual destinat unei pelicule suprarealiste cu accente demne de-o serbare dionisiacă, prelungită într-un decor maur, la care s-au adăugat erotismul din Orientul Îndepărtat şi metamorfozele cosmareşti ale unor mituri aztece.
Scrierile din acest volum ne prezintă şi un Miller cinefil, sceptic dar, în acelaşi timp, un critic extrem de lucid al noii arte pe care o reneagă, nu înainte de-ai lăuda pe regizorii ce pot sta lângă inovatorii literaturii. Alături de Henry Miller, cititorul poate asista la începuturile cinematografiei, înainte ca ochiul spectatorului să treacă de la Bunuel, tributar imaginii plastice, la filmele de masă. Anumite pagini devin adevărate lecţii de artă, în care Miller găseşte o punte între filmele interbelice şi cărţile scrise de Lawrence sau de Proust, mai ales când analizează pelicula Extaz.
Ochiul cosmologic poate fi lecţia dedicată esteticii, dar expusă printr-un limbaj ghiduş, liric. Acest Henry Miller dedat criticii artistice nonconformiste, umblând hai-hui printre Hamlet, Proust, Dali şi marii poeţi englezi, va fi când exaltat în faţa capodoperei şi cuprins de fiorul admiraţiei până la exraz, când iconoclast. Ridică în slăvi arta nouă, apoi dă de pământ cu toate operele consacrate, încât nu vei şti ce să mai crezi. Dar nu contează! Îl iei pe Miller aşa cum este, un hoinar neînţeles al epocii sale, hulit şi citit pe ascuns. Este acel Henry Miller bănuit de vagabondaj prin ţări străine, căruia i s-a refuzat intrarea în ţara lui Shakespeare de către un vameş ce nu-i prea vedea cu ochi buni pe scriitorii underground, fără un job stabil.
Când Henry Miller scria Ochiul cosmologic, arta schimba macazul, iar un artist rebel, aşa cum era scriitorul american, era nevoit să treacă prin regenerări estetice. Sentimental şi cinic, profet şi demon, lucid şi întunecat. Avatarurile unui Miller prins între Podul Brooklyn şi Clichy reciclează întreaga istorie literară, de la cuvintele trubadurilor la Hamlet, oferindu-i o interpretare lipsită de clişeele veneraţiei.
Pentru cititorii aflaţi pe urmele unui artist în oraşele considerate o emblemă a creaţiilor sale, Ochiul cosmologic este un ghid excelent al Parisului, luat cu asalt de inovatori şi de artişti damnaţi, şi al New York-ului personal. Henry Miller ţi le va prezenta aşa cum numai un străin pierdut o poate face. Din când în când realitatea îl oboseşte, de aceea preferă destăinuirile având un iz neverosimil, suprarealist, asemenea unui delir coşmăresc imaginat. Aşadar, să nu te mire uşurinta prin care pasajele autobiografice alunecă spre fragmente narative cu tentă experimentală, fără început şi punct final, dar pline de-un lirism incandescent.