Femeile din trecut sunt pentru bărbatul înclinat spre autoanaliză ceea ce poate fi nudul pentru nişte pictori: o temă inepuizabilă, mereu pregătită să i se înfăţişeze sub alte culori, mesaje afective sau destăinuiri în surdină, criptate de paravanul unui corp metamorfozat sub presiunea furtunilor sufleteşti.
Aceste femei se perindă tecticos prin amintirile unui avocat retras într-un orăşel austriac pentru a-şi finaliza teza de doctorat. Una este întruchiparea tihnei, alta păstrează urma plăcerilor simple, alta este dramatismul în persoană, amestecat cu nevroza, şi ultima este un star de cinema inabordabil. Ce au în comun aceste femei? Aplecarea spre culoare, iar majoritatea preferă o nuanţă rară de albastru. Un albastru care se prelinge mătăsos printre amintirile disparate pentru a le aduce laolaltă şi a le ţine legate când sunt gata să fragmenteze pentru totdeauna un trecut erotic volatil.
Romanul Femei albastre, scris de Gheorge Crăciun, unul dintre optzeciştii cei mai populari în rândul pasionaţilor de literatură, este o lectură potrivita mai ales pentru cei pregătiţi să aprecieze rafinamentul unei călătorii spre trecutul afectiv, unde siluetele unor prezenţe seducătoare abia se lasă ghicite prin valul unor voluptăţi amânate, dar capabile să întărâte încă de la primele cuvinte, prin emoţiile pe care intuieşti că le vor lăsa în urma lor.
Fotografia lui Nicole Kidman acţionează precum clasicul desert din lumea lui Proust. Descătuşează amintirile înşirate pe lanţul memoriei involuntare, trezite accidental de câte o senzaţie. Protagonistul romanului îşi vede fiecare iubită din trecut în imaginea lui Nicole Kidman, iar o singură fotografie adăugată la rubrica de mondenităţi externe ale unui ziar este suficientă pentru a le readuce în prezentul aplatizat pe femeile ce i-au solicitat până la epuizare capacitatea de-a înţelege sexul opus. Ada, cea mai greu de analizat dintre toate, Ondina, devenită sursa unui erotism îmbibat în stabilitatea fidelităţii sau Adriana, actriţa ratată, stimulată mereu de frumuseţea lucrurilor trecătoare şi de bucuriile apuse, cândva prinsă într-un mariaj un pic masochist, îi apar mereu în momentele de răgaz printre detaliile unei biografii schimbate de privirea aruncată spre Vest, după ’89. Ajuns totuşi la o răscruce când alţii se aşezau la casa lor, protagonistul nostru evită ordinea din gânduri şi alegerea femeii perfecte. În schimb preferă o viaţă scăldată în amestecul de hedonism şi luciditate, precum un trup care primeşte din plin senzaţiile unei mări calde, urmate, din când în când, şi de loviturile unor pietre, resimţite la nivelul gleznelor ori de cate ori valurile tulbură ţărmurile.
Femei albastre nu este un roman creat pentru a fi povestit, ci pentru a fi sorbit mai ales de adepţii prozei având forma unei destăinuiri. Pare mai mult jurnalul amoros în care fiecare senzaţie incandescentă este însoţită de un gând care îţi desclanşează amintiri şi reflecţii cu privire la propriul trecut. Fiecare pagină este încărcată de fraze memorabile despre infinita diversitate feminină, care seduce tocmai prin refuzul de-a se lasa cunoscută până la capăt.
Există o voluptate a romanului scris după chipul şi asemănarea unei confesiuni. Gheorghe Crăciun se dovedeşte a fi un maestru al acestui gen capricios, pregătit să-şi caute răbdător gloria printre aventurierii prinşi mai degrabă în hăţişul propriilor emoţii decât în cel al unei proze încărcate de întâmplări.