Dintre autorii noștri de „literaturi ale imaginarului” (cum le place multora, mai nou, să denumească un mănunchi de genuri și subgenuri insolite în raport cu literatura curentului general), Liviu Radu îmi pare cel mai decis să-și lămurească, în cheie teoretică, relația dintre SF și fantasy. Îmi închipui că o face dintr-un simț al clarității caracteristic și scrierilor sale literare, dar poate că și dintr-un interes pro domo, întrucât talentul lui operează degajat și cu motive SF curate, și cu convenții de fantasy evident.
Un articol de-al său, din ciclul frumos intitulat Paralele între lumi paralele, discută relația amintită cu toată prudența necesară, conștient de divergențele existente atât la nivelul teoriei genurilor și speciilor, cât și la cel al percepției publice, rămas în seama aproximărilor intuitive ale unora sau altora dintre cititori. În acest ultim caz apare adesea o distincție netă între amatorii de SF „clasic” (mai precis spus: de manieră hard), și cei ce degustă cu deplină încântare romanele de tip fantasy, calea de mijloc nefiind nici ea exclusă, dar manifestată, după toate probabilitățile, mai rar. O distincție și mai netă s-a instalat la nivel teoretic, prin contribuția unor specialiști cu greutate, hotărâți să-și apere „până în pânzele albe” convingerile, așa cum o face, de pildă, Cornel Robu, pentru care SF-ul și genul fantasy n-au nicio legătură; ba mai mult, SF-ul trebuie disociat în mod categoric de orice contaminare venită dinspre celălalt reper. Altfel – crede criticul invocat de mine – SF-ul ar risca să-și piardă trăsăturile autentice și să funcționeze în regim străin, sub trăsături de împrumut.
Până să tranșeze teoreticienii problema, să constatăm, totuși, că scrierile fantasy înfloresc pretutindeni, și la noi și în cultura americană, de unde ne vin mòdele de astăzi, cu o influență de-a dreptul tiranică, atât pe calea scrisului tipărit, cât și pe cea a filmului holliwoodian. De când cu expandarea editorială și cinematografică a lui Tolkien și George R.R. Martin, sau cu tirajele astronomice ale ciclului de fantazări datorate doamnei J.K. Rawling, balanța interesului public pare să se fi înclinat, unii spun că definitiv, în favoarea genului/subgenului fantasy. Deplasarea aceasta le-a „luat mințile” și practicanților scrisului SF, tot mai dispuși să amestece motivele fantasticului în lucrările lor. E o formă de coabitare iritantă pentru autorul amplului și temeinicului studiu intitulat O cheie pentru science-fiction: sublimul, care descoperă, dezamăgit – și aici o să citez ceva mai mult, pentru că merită! – „din ce în ce mai mult horror și fantasy, din ce în ce mai mult magie și supranatural, feeric și paranormal, violență și sex, coprolalie și pornografie, mizerabilism și putrefacționism, din ce în ce mai mulți vampiri și strigoi, vrăjitoare și vrăjitori, din ce în ce mai mulți Harry Potter ș.a.m.d. – tutti frutti puse, însă, la grămadă, sub emblema SF”. Sentință dură, într-adevăr, dar pornită din respectul și iubirea „literaturii de știință”, aceasta din urmă amenințată să fie de acum înainte „fără știință”, deci surogat, precum – tot Robu o spune – „pilaful de carne fără carne”.
În apărarea enunțatei și pronunțatei deplasări spre fantasy, Liviu Radu aduce drept argument constatarea că „vom regăsi, în toată istoria SF-ului” (deci nu ca modă recentă – mă simt obligat să precizez) „de la A. Merritt la Fritz Leiber, de la A. Norton la Orson Scott Card și Dan Simmons, mari autori care s-au afirmat și ca scriitori valoroși de fantasy”. Dacă intrăm pe terenul nostru, păstrând totuși proporțiile, vom observa că în umbra lui J.R.R. Tolkien au crescut destule lucrări care se străduiesc să stăpânească diverse inele magice, miraculoase, capabile să stârnească în jurul lor patimi violente și aventură eroică. Mă gândesc, de pildă, la Vladimir Colin, cu al său Divertisment pentru vrăjitoare, unde trecerea dintr-o lume explorată în alta se făcea doar printr-o paranormală clipire din pleoape, la unele povestiri de Rodica Bretin, cu personaje resuscitate din trecutul cavalerismului nibelung, la romanul Sfâșierea de Ona Frantz, unde scena acțiunii este un complicat imperiu atemporal și totodată „agățat” de sugestii culturale semnificative, la o nuvelă precum Sheila, a lui Andrei Valachi, cu tot ce antrenează ea din repertoriul ororilor gotice, casă bântuită, ținut blestemat, obiectul cu puteri malefice, la ciclul Abației lui Dan Doboș, unde motivul mesianic și cel al Armaghedonului incendiar și purificator (oare nu le găsim și la Tolkien?) izbucnesc la nivel galactic, la povestirile Anei-Maria Negrilă, cu personaje lansate în nopțile bucureștene din plin repertoriu horror (vampiri, ritualuri secrete și așa mai departe).
Ca să nu mai vorbesc de scrieri parcă și mai dependente de model și de convențiile fantasy, precum trilogiile compuse alert de Ancuța Mărieș și Oana Stoica-Mujea! Mai pomenesc totuși, nu se putea altfel, de niște romane scrise de Liviu Radu, Trip-Tic, ciclul Waldemar, deci și Blocul câș sau O după-amiază cu bere și zâne, unde cunoscute și recunoscute figuri folclorice, iele, spiriduși, căpcăuni, zmei sau duhuri scăpate parcă din clondir bântuie scena, unele depanând laptopuri prin pase vrăjitorești, altele învrăjbindu-se în mari hoarde nocturne precum oștirile pornite să oprime ori să salveze Pământul de Mijloc de sub amenințarea Răului absolut. Iar această demonstrație de forță a invaziei fantasy ar putea continua cu numeroase alte exemple, întărind constatarea că și românii participă aproape frenetic la ea.
Întors la dezamăgirea formulată de Cornel Robu, trebuie să observ, exagerând puțin în exemplificarea mea, că nu pe scriitorii care comit, să zicem, și proză și poezie e pornit criticul de la Cluj, ci pe cei care amestecă proza și poezia în același recipient, supunând la serioase riscuri ambele soluții. Mai precis spus, el cere ca SF-ul să fie cultivat în tiparele proprii, iar creația de tip fantasy de asemenea, să fie lăsată acolo unde îi este locul, fără a le încâlci laolaltă. Deci, autorii au toată libertatea să scrie cu aceeași mână și SF, și literatură cu vrăjitoare sau vampiri, dar să nu le dea una drept cealaltă și vice-versa. Această disjuncție generică am putea s-o acceptăm drept normă valabilă, dacă…
Dacă n-am observa, totuși, niște lucruri importante, pe care realitatea creației literare a acestor ani le impune cu o forță menită să răstoarne judecățile prea tranșante. Dacă n-am vedea că în unele lucrări izbutite estetic elementele SF reușesc să conviețuiască armonios cu cele migrate dinspre fantastic, după cum și teorema reciprocă e valabilă. Micile miracole din romanul lui Colin nu periclitează căutarea pretextuală, din epocă în epocă, a unei nave cosmice eșuate; fantazările complicate din Sfâșierea se încadrează fără suferință între niște motive dragi și imaginarului SF; iar despre Abația am fi nedrepți dacă n-am accepta-o și în dimensiunea ei de saga cosmică, măcar așa cum ni se prezintă Fundația asimoviană și seria Dune de Frank Herbert. În fine, la Liviu Radu, care are și observația teoretică subtilă că în literatura fantastică supranaturalul erupe violent într-o lume normală, în timp ce într-o veritabilă literatură fantasy supranaturalul constituie un element natural (sau acceptat prin convenție astfel), e greu să desparți miraculosul de sorginte mitică ori folclorică de produsele tipice ale lucidității savante din SF.
În concluzie: că ne place sau nu ne place, genurile interferează, iar efecte oribile ale acestei tendințe apar doar acolo unde un talent precar face ca suturile să fie executate prost. În scrierile reușite, aș zice că întâlnirea unor contrarii nu numai că nu deranjează, dar chiar poate face ansamblul să scapere și să strălucească. Progresul literaturii cred că e legat mai curând de transfuzii și de „schimbul de gene” decât de autarhia generică.