Scrisă în 2004 și publicată de editura Polirom în 2012, cartea iraniencei Parinoush Saniee – Cel care mă așteaptă – este copleșitoare și vorbește despre regimul și traiul iranienilor din perioada anilor 70 – 80. Cartea a impresionat pe toată lumea, dacă este să mă iau după multele recenzii de care a beneficiat sau după interviurile pe care le-a acordat celor interesați de cultură.
Povestea romanului reprezintă destinul femeilor din Iran, prin ochii personajului principal, o femeie obligată întâi să se mărite de tânără (deși dorea să studieze), apoi obligată de împrejurări să se descurce singură cu trei copii, într-un oraș plin de conflicte politice și religioase.
Masumeh – tânăra devenită în carte femeie și mamă – trece prin cele mai groaznice momente în ambele posturi în care se află. Soțul este deținut politic iar apoi executat, în timp ce ea este obligată să-și crească copiii singură și să-și găsească și de lucru. Tradițiile și obiceiurile prezentate în carte pe mine personal m-au revoltat îngrozitor. Un exemplu este faptul că dacă fiul moare înaintea tatălui, familia băiatului nu are dreptul la nimic. Astfel, Masumeh s-a trezit văduvă dar și în stradă cu cei trei copii.
Despre dragoste, împlinire sufletească sau satisfacții profesionale nici nu poate fi vorba în Iran dacă ești femeie. Mi s-a părut un popor barbar, lipsit de educație și cu prea multă mândrie. Am citit cartea doar cu lacrimi în ochi și mi-am imaginat multe femei obligate să-și pună chadorul, să evite privirea bărbaților, să se supună regulilor stabilite de bărbații din neam, să renunțe la studii sau la orice plăcere dacă așa stabilește familia.
Ironia sorții este că Masumeh, deși împlinită prin maternitate, cu un scop în viață – acela de a-și educa foarte bine copiii și de a-i trimite la facultate – este până în final neînțeleasă de copii. Dorește să se căsătoarească cu iubitul din adolescență însă aceștia nu înțeleg de ce ar avea nevoie la o anumită vârstă de un partener și cred că i-ar face de râs. Prin asta autoarea a arătat clar că tradițiile nu se schimbă ușor, că societatea, oricât de educată ar fi are norme și cutume pe care le respectă tacit.
Romanul acesta a fost interzis de două ori, iar când a văzut lumina tiparului a devenit cea mai vândută carte a tuturor timpurilor din Iran (peste 20 de ediții). Un interviu interesant cu autoarea despre ce a determinat-o să scrie această carte, despre cât e biografie și cât cercetare găsiți tot aici pe BookMag și aici.