În anii ’90, cînd Bogotá abia se trezea din coşmarul celei mai violente perioade din istoria sa, tînărul universitar Antonio Yammara se împrieteneşte într-o sală de biliard cu Ricardo Laverde, un fost puşcăriaş care se recomandă drept pilot. Laverde va fi însă curînd împuşcat mortal, iar Yammara face o adevărată obsesie pentru trecutul misterios al prietenului său. Cercetările pe care le întreprinde îl ajută să înţeleagă mecanismele ascunse prin care războiul împotriva drogurilor a modelat viaţa familiei lui Laverde, dar şi pe a sa.
Romanul lui Juan Gabriel Vásquez, Zgomotul lucrurilor în cădere (Biblioteca Polirom, Seria Actual) are în fundal o societate columbiană ce resimte din plin rupturile lăsate de epoca celui mai mare traficant de narcotice pe care l-a avut. Este un roman despre iubiri şi prietenii frînte de capriciul istoriei, despre neputinţa de a-ţi trăi viaţa firesc şi simplu, dar şi un thriller ce se hrăneşte din trecutul unui om şi al unei ţări. Iată un fragment în exclusivitate:
”Ştiu, chiar dacă nu‑mi amintesc, că glonţul mi‑a străpuns burta, fără să atingă vreun organ, dar vătămând nervi şi tendoane şi oprindu‑se în osul şoldului, la o palmă de şira spinării. Mai ştiu şi că am pierdut mult sânge şi în ciuda presupusei universalităţi a grupei mele sanguine, rezervele din spitalul San José erau foarte mici în perioada aceea, sau poate că cererea din partea societăţii aflate în plină criză era foarte mare, aşa că tatăl meu şi sora mea au trebuit să doneze sânge ca să‑mi salveze viaţa. Ştiu că am avut noroc. Asta mi‑au zis cu toţii, imediat ce au avut ocazia, dar oricum ştiu, ştiu instinctiv. Ideea că am avut noroc, asta chiar îmi amintesc, a fost unul dintre primele semne că‑mi revenisem în simţiri. În schimb, nu‑mi amintesc cele trei zile de operaţie : au dispărut cu totul, şterse de anestezia intermitentă. Nu‑mi amintesc ce halucinaţii aveam, dar ştiu că aveam; nu‑mi amintesc că am căzut din pat când una dintre ele m‑a făcut să mă agit şi, deşi nu‑mi amintesc când m‑au legat de pat ca nu cumva să mai cad, îmi amintesc foarte bine senzaţia violentă de claustrofobie, de conştientizare cumplită a propriei vulnerabilităţi. Îmi amintesc febra, sudoarea care‑mi scălda trupul în timpul nopţilor şi le obliga pe infirmiere să schimbe aşternutul, rănile pe care mi le‑am făcut în gâtlej şi la colţul buzelor când am încercat să‑mi smulg tubul de oxigen; îmi amintesc de sunetul vocii mele când ţipam şi ştiu, dar nici asta nu‑mi amintesc, că ţipetele mele îi înspăimântau pe ceilalţi pacienţi din salon. Ei s‑au plâns, sau poate familiile lor, iar infirmierele m‑au mutat într‑un alt salon, iar în acea încăpere, în timpul unui scurt acces de luciditate, am întrebat de Ricardo Laverde şi am aflat (nu mai ştiu de la cine) că murise. Nu cred că am fost trist cu adevărat, sau poate confund, şi mereu am confundat de atunci, tristeţea dată de veste cu plânsul provocat de durere şi oricum, ştiu că acolo, pe când făceam totul ca să supravieţuiesc, văzând gravitatea situaţiei în care mă aflam reflectată pe chipurile preocupate ale celor din jurul meu, nu aveam cum să mă gândesc prea mult la cel care murise. Nu‑mi amintesc sub nici o formă să‑l fi învinovăţit vreo clipă pentru ceea ce mi se întâmplase.
Mai târziu, da. L‑am blestemat pe Ricardo Laverde, am blestemat clipa în care ne‑am cunoscut şi nu mi‑a trecut niciodată prin minte că Laverde nu era direct responsabil de nefericirea mea. M‑am bucurat că murise : speram să fi murit în chinuri, să fi plătit astfel pentru durerile mele. Dintre ceţurile conştiinţei mele intermitente, răspundeam monosilabic la întrebările părinţilor mei. L‑ai cunoscut la biliard ? Da. N‑ai ştiut ce făcea, dacă se ocupa cu lucruri necurate ? Nu. De ce l‑au ucis ? Nu ştiu. De ce l‑au ucis, Antonio ? Nu ştiu, nu ştiu. Antonio, de ce l‑au omorât ? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu. Întrebarea era repetată cu insistenţă şi răspunsul meu era mereu acelaşi şi mi‑am dat seama destul de repede că întrebarea nu avea nevoie de răspuns : era mai degrabă o lamentaţie. În noaptea când a fost împuşcat Ricardo Laverde s‑au mai comis şaptesprezece asasinate, în diverse zone ale oraşului şi cu metode diferite, dintre care mi‑au rămas în memorie cazul lui Neftalí Gutiérrez, taximetrist, omorât cu o cheie de schimbat roţi şi al lui Alejandro Niño, mecanic auto, care a fost înjunghiat cu nouă lovituri de cuţit pe un teren viran din partea de vest a oraşului. Uciderea lui Laverde era doar una printre celelalte crime şi părea o sfidare sau aroganţă să credem că nouă ni se cuvenea luxul de a primi un răspuns. „Ce‑o fi făcut ca să‑l omoare ?“, mă întreba tatăl meu.
„Nu ştiu“, îi ziceam eu. „N‑a făcut nimic.“
„Ceva trebuie să fi făcut“, zicea el.
„Oricum nu mai contează“, zicea mama.
„E drept. Ce mai contează…“, zicea tata.
Pe măsură ce reveneam la suprafaţă, ura faţă de Laverde a făcut loc urii faţă de propriul meu trup şi faţă de ce simţea acesta. Şi ura aceea de care nu mai scăpam s‑a transformat în ură faţă de ceilalţi, aşa că într‑o zi am hotărât că nu mai vreau să văd pe nimeni şi mi‑am dat părinţii afară din spital, spunându‑le să nu se întoarcă până nu încep să mă simt mai bine. „Dar suntem îngrijoraţi“, a zis mama, „vrem să avem grijă de tine“. „Eu nu vreau. Nu vreau s‑aveţi grijă de mine, nu vreau să mă‑ngrijească nimeni. Vreau să plecaţi.“ „Şi dacă o să ai nevoie de ceva ? Dacă te‑am putea ajuta, dar nu suntem aici ?“ „N‑am nevoie de nimic. Am nevoie doar să rămân singur. Vreau să stau singur.“ Vreau să gust singurătatea, m‑am gândit atunci – un vers de León de Greiff, un alt poet pe care obişnuiam să‑l ascult la Casa Silva; poezia ne sâcâie în cele mai neaşteptate momente. „Vreau să gust singurătatea, n‑am nevoie de nimeni. Lăsaţi‑mă singur.“ Da, asta le‑am spus părinţilor mei : „Lăsaţi‑mă singur“.
Un doctor mi‑a explicat cum să folosesc aparatul pe care‑l aveam la îndemână : când durerea devenea insuportabilă, mi‑a zis, trebuia să apăs butonul o singură dată şi o picătură de morfină mi‑o alunga imediat. Dar aveam o doză limitată. În prima zi, am epuizat doza întreagă în mai puţin de un sfert din timpul cât trebuia să‑mi ajungă (am apăsat butonul ca un copil care descoperă comenzile unui joc video), iar orele care au urmat mi‑au rămas în minte drept cele mai infernale din viaţa mea. Şi astfel, cu halucinaţiile date de dureri şi de morfină, au trecut zilele mele de convalescenţă. Dormeam pe rupte, fără un orar prestabilit, ca deţinuţii din cărţi; imediat ce deschideam ochii, vedeam mereu un peisaj străin, a cărui caracteristică ciudată era aceea că nu avea niciodată nimic familiar, că întotdeauna mi se părea că‑l văd pentru prima dată. La un moment dat, fără să pot preciza când anume, în acel peisaj şi‑a făcut apariţia Aura; o vedeam aşezată pe canapeaua maro când deschideam ochii, uitându‑se la mine cu nesfârşită milă. A fost o senzaţie cu adevărat nouă (sau poate că nou era gândul că se uita la mine şi mă îngrijea o femeie care aştepta s‑o nască pe fetiţa noastră), dar nu cred că m‑am gândit atunci la aşa ceva.”
Juan Gabriel Vásquez (Bogotá, 1973) este autorul unui volum de proză scurtă, Los amantes de Todos los Santos, şi al romanelor Los informantes şi Historia secreta de Costaguana. A mai publicat o colecţie de eseuri literare, El arte de la distorsión, şi o biografie a lui Joseph Conrad, El hombre de ninguna parte. A tradus, printre altele, din operele lui John Hersey, John Dos Passos, Victor Hugo şi E.M. Forster şi este editorialist al cotidianului columbian El Espectador. Cărţile sale, traduse în peste 15 limbi, au fost recompensate cu numeroase premii internaţionale, iar cel mai recent roman, publicat în 2011, El ruido de las cosas al caer (Zgomotul lucrurilor în cădere), a primit Premiul Alfaguara în 2011 şi International IMPAC Dublin Literary Award în 2014.