Sistemul educațional de stat are probleme peste tot în lume. Cam aceleași: dotarea slabă, fluctuația de personal, bugete reduse, cadre didactice slab pregătite sau outsideri care ajung la catedră din întâmplare, copii mai buni și mai puțin buni, părinți cooperanți sau mai puțin cooperanți etc. Peste tot în lume, acolo unde pasiunea pentru educație și predare a învins frustrarea profesională, lucrurile au început să se îndrepte pe un făgaș normal. N-o spun eu, o spune Sir Ken Robinson în cărțile sale despre educație. Cea mai recentă apariție este Școli creative, din care veți putea citi mai jos câteva pasaje.
Ce vrea să spună Sir Robinson este că potențialul copiilor depinde crucial de modul în care ei interacționează cu profesorii și de felul în care dascălii reușesc să se adapteze în funcție de fiecare copil. Nu sunt toți copiii remarcabli, nu au toți potențialul de a descoperi viața pe Jupiter, dar fiecare copil are ceva al lui ce merită descoperit și încurajat. Un copil pasionat de o materie sau de o activitate conexă unei materii va fi mai activ la ore, va fi mai creativ, mai sigur pe sine și va avea mai multă încredere în școală ca suport pentru viitorul său.
Așadar, dați o șansă lecturi, pentru mulți dintre voi, fie că sunteți educatori sau părinți, vor fi adevărate revelații. Ca să vă conving, iată câteva pasaje:
Cum pot profesorii să‑i stimuleze pe elevi
Profesorii foarte buni înțeleg că nu este suficient să-și cunoască disciplinele. Treaba lor nu este să predea materii, ci să-i instruiască pe elevi. Au nevoie să-i implice, să-i inspire și să-i entuziasmeze pe elevi prin crearea condițiilor în care
acei copii își vor dori să învețe. Atunci când fac toate acestea, aproape devine o certitudine faptul că elevii lor își vor depăși propriile așteptări, dar și pe cele ale tuturor celorlalți. Profesorii foarte buni obțin rezultate prin descoperirea a tot ce e mai bun din elevii lor. Ei fac această descoperire printr-o varietate de metode. Poate printr-un efort suplimentar, așa cum face cu regularitate, Rafe Esquith pentru shakespearienii de la Hobart. Sau poate fac asta în același fel în care a făcut-o și profesorul de jurnalism al lui Thomas Friedman.
Friedman a crescut în apropiere de Minneapolis și a mers la St. Louis Park High School. Acolo s-a înscris la cursul de jurnalism al lui Hattie Steinberg din sala 313. Conform spuselor sale, a fost singurul curs de jurnalism pe care Friedman – editorialistul de la The New York Times, celebru în toată lumea și autor de bestselleruri – l-a urmat vreodată sau de care a avut nevoie vreodată. Într-un articol pentru Times, Friedman a spus despre Steinberg că a fost profesoara sa preferată și a explicat că a avut nenumărate beneficii de pe urma flatărilor ei, a devotamentului pentru principii și a dragostei dure pentru profesia ei (s-a referit la ea ca fiind și cel mai dur profesor pe care l-a avut vreodată). El descrie astfel efectul impresionant pe care l-a avut Steinberg asupra lui și asupra colegilor săi, reporteri la ziarul liceului:
Noi, cei care lucram la ziar și la anuarul pe care tot ea l‑a supervizat, locuiam în sala de clasă a lui Hattie. Stăteam acolo înainte de cursuri și după terminarea orelor… Niciunul dintre noi n‑ar fi putut s‑o spună atunci, dar asta se întâmpla pentru că ne plăcea să fim admonestați de ea, disciplinați și învățați de ea.” ”Aceste principii nu pot fi descărcate dintr-o sursă online“, a adăugat Friedman. „Poți doar să le încarci, prin metoda veche, unul câte unul.“
Oare ar mai fi devenit Thomas Friedman un expert de top în domeniul său dacă n-ar fi cunoscut-o niciodată pe Hattie Steinberg? Poate. În mod clar, omul este extraordinar de talentat și există o posibilitate reală ca talentul său să fi ieșit la iveală chiar și fără pregătire de cea mai bună calitate. Poate că nu și-ar fi atins potențialul, poate că n-ar fi reușit să obțină tot ce se putea din resursele sale native, ocupându-se de evenimentele dintr-o primărie locală în loc să scrie articole și cărți despre care încă vorbim la mai bine de un deceniu după ce au fost publicate. Nu vom ști niciodată, pentru că Thomas Friedman a avut norocul să fie inspirat de un profesor extraordinar.
Cum pot profesorii să‑i ajute pe elevi să învețe mai ușor
Uneori, se presupune că principalul rol al unui profesor este instruirea directă. Există un context esențial pentru aplicarea instruirii directe în predare. Uneori, se poate face cu o clasă întreagă, alteori, cu grupuri mai mici și, uneori, în regim de unu-la-unu cu elevii. Dar profesorii experți au un repertoriu de aptitudini și tehnici. Instruirea directă este doar una dintre ele, iar să știi cum și când să folosești tehnica potrivită face parte din ceea ce înseamnă predarea de cea mai bună calitate. Asemenea tuturor profesiilor autentice, este nevoie de discernământ și cunoaștere pentru a ști care tehnică funcționează cel mai bine aici și acum. Vă așteptați ca doctorul vostru să știe o mulțime despre medicină în general, dar și să aibă o anumită specializare. Însă vă mai așteptați și ca doctorul să aplice ceea ce știe la situația voastră într-un mod aparte și să vă trateze ca pe un individ unic cu nevoi specifice. Meseria de dascăl este la fel. Pedagogii experți își adaptează constant strategiile în funcție de nevoile și oportunitățile momentului. A preda eficient este un proces constant de ajustare, evaluare și răspuns la energia și gradul de implicare a elevilor.
Cum învață un profesor să predea
Așadar, ce fel de pregătire este necesară pentru a fi un profesor cu adevărat excepțional? Necesită vreun pic de pregătire?
Așa cum am văzut, Neil Johnston a făcut o treabă excelentă cu insuflarea dragostei de muzică unor copii care niciodată nu mai puseseră mâna pe un instrument, deși el nu are deloc pregătire pedagogică formală. Am inclus și diferite alte exemple de oameni care, fără să aibă calificare pedagogică, au reușit să stârnească interesul elevilor la cote senzaționale. Aș presupune că fiecare dintre acei oameni ar recunoaște că pot face acest lucru datorită scopului bine delimitat pe care încearcă să îl atingă. Michael Stevens stârnește entuziasmul unui număr uriaș de copii care învață multe despre știință pe excelentul său canal de YouTube, Vsauce, dar recunoaște oricând că „a preda este foarte diferit. Eu ajung să fac un episod cam oricând vreau, despre orice am chef, o dată pe săptămână, în timp ce un profesor trebuie să se prezinte în fiecare zi și să se plieze pe cerințele statului, să facă disciplină, să fie prieten și o mulțime de alte lucruri. Ce fac eu pe Vsauce este un studiu independent“.
Există o mentalitate în rândul anumitor politicieni, conform căreia, dacă ai o diplomă bună într-o anumită disciplină, poți preda. Ai un masterat în chimie moleculară? Atunci sigur că poți fi profesor de știință. Ideea este că, dacă ai cunoștințele respective, poți să le transmiți eficient și altora. E tot ce trebuie să știi. Restul vine de la sine.
Nu e așa. Sigur, de regulă e important să știi ce predai. Spun de regulă, pentru că, așa cum vom vedea, nu e întocmai întotdeauna. În unele domenii, clar, e esențial. Eu nu pot vorbi limba română, așa că nu există cine știe ce speranță să o pot preda bine. N-are niciun rost să spun: „Oh, continuă. Cât de greu poate să fie?“ Nu pot s-o fac.
Cunoștințele despre subiect sunt, adesea, esențiale pentru un act educațional de cea mai bună calitate, dar nu sunt niciodată suficiente pentru a preda. Cealaltă jumătate a instruirii de cea mai bună calitate este să știi cum să-i inspiri pe elevi prin disciplina predată, în așa fel încât ei să-și dorească activ să o învețe și chiar să facă acest lucru. Iată motivul pentru care toate școlile cu rezultate foarte bune investesc masiv în selecția și pregătirea extensivă a profesorilor și de ce în acele sisteme învățarea este o profesie foarte respectată și bine recompensată.
Una dintre cele mai bune descrieri a nevoii pentru pregătire eficientă și dezvoltare este făcută de Andy Hargreaves și Michael Fullan în analiza lor inovatoare Professional Capital:Transforming Teaching in Every School. Ei susțin ferm că abordările pe termen scurt și costuri reduse pentru recrutarea profesorilor și pregătirea lor duc, inevitabil, la o forță de muncă în învățământ care „nu are experiență, este ieftină și se epuizează rapid“. Prețul pe care îl plătim este îngreunarea actului învățării și slăbirea șanselor de succes ale copiilor noștri.
Pregătirea inițială pentru învățământ ar trebui să implice practică extensivă în școli, ghidată de profesori cu experiență în activitate. Dar ar trebui să includă și studiul practicii, și ideologia istorică a educației, și diferitele mișcări și școli de gândire care au influențat educația. Din moment ce scopul principal al predării este facilitarea învățării, ar trebui să includă și studiul serios al teoriilor despre învățare și cercetare în psihologie, dar și ceva ce este crucial acum, teoriile științelor cognitive. Și ar trebui să includă o anumită înțelegere a felului în care funcționează sistemele educaționale din diferite țări și cu ce rezultate și efecte. Pregătirea inițială este esențială, dar odată intrat în profesie, practicantul activ trebuie să continue să-și creeze oportunități de dezvoltare profesională pentru a-și reîmprospăta propriul act creativ și pentru a ține pasul cu progresele înrudite ale practicii politice și ale cercetării în general.
Profesorii extraordinari sunt inima școlilor extraordinare. Prin diferitele lor roluri, pot îndeplini trei scopuri esențiale pentru elevi:
- Inspirație: Ei își inspiră elevii cu propria lor pasiune pentru disciplinele lor și pentru a se realiza la cel mai înalt nivel în domeniile lor.
- Încredere: Ei își ajută elevii să asimileze aptitudinile și cunoașterea de care au nevoie pentru a deveni indivizi care învață independent, cu încredere și care pot continua să-și dezvolte nivelul de înțelegere și expertiza.
- Creativitate: Ei le permit elevilor lor să experimenteze, să cerceteze, să pună întrebări și să-și dezvolte abilitățile și dispozițiile gândirii originale.
Aceste beneficii ar trebui să fie derivate din tot procesul de instruire, pentru toate materiile din programă.