Alegeri dificile (colecția Ego Proză, ed. Polirom) de Ioana Crețoiu reunește poveşti ale unor oameni obişnuiţi care înfruntă greutăţile de zi cu zi, poveşti ale unor oameni de succes, vacanţe fericite ale unei familii în care tatăl munceşte în altă localitate, viaţa într-un salon de spital…
Savuroasă îmbinare de autobiografie şi ficţiune, proza Ioanei Creţoiu oferă imaginea caleidoscopică a unei lumi româneşti familiare multora dintre cititorii de astăzi. Oscilînd între tandreţe, ironie şi tristeţe, rememorările anilor copilăriei, plasate în perioada de început a regimului popular, stau alături de povestiri despre adaptarea ingenioasă la penuria de alimente şi absurdul vieţii din ceauşism, dar şi despre depopularea satelor, plecarea tinerilor la studii în străinătate şi pierderea reperelor valorice.
Iată un fragment în exclusivitate dintr-o carte care îi va face pe mulți cititori să ofteze nostalgic:
”Râul curge de-a lungul satului de munte, împărţindu-l în două. Latura estică, luminată de primele raze ale soarelui, unde drumurile urcă până în vârful dealului, clocoteşte de viaţă. Gospodăriile au crescut ca ciupercile după ploaie, se aude mereu zgomot de fierăstrău electric, muget de vacă, strigăt de copil, apel de telefon mobil, claxon de maşină. A început şi construcţia unei biserici noi, cu acoperişul învelit cu foi de aramă. Pe dealul de vizavi, care se duce departe şi se înfige în munte, acolo unde vara soarele pârjoleşte pământul după-amiaza, livezile sălbăticite şi iarba necosită ascund garduri rupte şi case strâmbe. Acesta este dealul văduvelor. Aici nu vine nimeni. De aici numai se pleacă, cât mai departe: în alte locuri sau în altă lume.
N-a fost mereu aşa. Atunci când bărbaţii lucrau la pădure, în sat erau trei care cu boi, fânul şi otava erau cosite la timpul potrivit şi în grajduri erau vite al căror număr nu-l cunoştea decât stăpânul casei. Pe aceste coclauri nu a fost niciodată colectivă şi nu venea nimeni cu recensământul să-ţi caute viţeii prin şură. Mai umblă vorba că erau şi oameni fără buletin sau că mai erau câte unii cu două. Nici văduvele nu au fost mereu babe strâmbe, au fost şi ele tinere, jucăuşe, iubăreţe, apoi s-au măritat aşa cum au hotărât părinţii, au născut pruncuţi, i-au crescut mari… Toate au muncit din greu, în fiecare zi s-au aplecat asupra pământului, au avut grijă de dobitoacele din ogradă, s-au urcat pe scări înalte să culeagă roadele livezilor, au întors fânul şi otava, au ridicat clăi, au spălat lâna jos, în râu, au tors-o, au împletit jachete şi ciorapi, toată viaţa şi pentru tot neamul…
Întâi le-au plecat copiii: pe dealul de vizavi la şcoală, la oraş, răspândindu-se prin ţară, ba chiar în lumea largă. Apoi, a venit timpul când şi-au îngropat bărbaţii: pe Gheorghe, pe Aron, pe Miron, pe Leonte, pe Iosif, pe Ion, pe Bucur, pe Victor, pe Ilarion, pe Neculai, pe Voicu, pe Simion… pe toţi, Dumnezeu să-i odihnească! S-au dus unul după altul până au rămas singure pe toată muchia dealului. Acum sunt mereu îmbrăcate în negru, arătări aduse de spate, mergând crăcănat, cu genunchii umflaţi şi cu degetele ca nişte cârlige îndoite de reumatism, cu obrazul ca trunchiul copacului, fără dinţi, cu bărbia scofâlcită din care ies fire lungi şi creţe de păr alb. Numai glasul le-a rămas la fel de puternic, astfel încât să fie auzite până departe atunci când zilnic îşi strigă, cântat, vecinele: „Tu-uu, Veto-o-o, tu-uu!“, „Tu-uu, Lenuţo-o-o, tu-uu !“. Chemarea se întoarce ca un ecou: „Ă-ă-i !“, „Ă-ă-i !“, anunţând că Veta şi Lenuţa nu au plecat încă să-şi caute bărbaţii.”
Ioana Creţoiu este de profesie arhitect. În 2013 a urmat cursul de creative writing „Punct…”, susţinut de scriitorul Cristian Teodorescu. De-a lungul anilor a publicat în diverse reviste (România literară, Dilema, LiterNet). Mai multe texte ale sale au fost incluse în volumul Şi eu am trăit în comunism, coordonat de Ioana Pârvulescu (Humanitas, 2015). Alegeri dificile reprezintă debutul său editorial.