Pentru că în Connecticut, de unde e de fel James Goodenough, pămîntul familiei nu ajunge tuturor fraților, el hotărăște să-și caute propriul pămînt al făgăduinței. Se stabilește cu familia într-un ținut deloc prietenos din Ohio, unde plantează o livadă: aceasta era semnul limpede al intenției colonistului de a rămîne. Dar pămîntul ostil seamănă dușmănie între James și soția lui: el se încrîncenează în încercarea de a-l îmblînzi, iar Sadie alege să uite de lumea brutală care-o înconjoară cu ajutorul rachiului de cidru. Cu anii, prăpastia dintre cei doi se adîncește și, într-o clipă necugetată, totul se năruie. Încercînd să se salveze, Robert, fiul mai mic, fuge de-acasă – va deveni miner căutător de aur, apoi, pe urmele tatălui său care iubea copacii, ajutor al unui colector de plante. Trecutul îl ajunge însă din urmă…La marginea livezii e un colaj de voci și perspective narative care sare cînd înainte, cînd înapoi în timp, în decursul a două decenii, completînd treptat cu amănunte scena-pivot a cărții, insinuată și răscolitoare, astfel că tîrziu descoperim ceea ce s-a întîmplat de fapt la marginea livezii. Autoarea nu-și grăbește dezvăluirile, cosînd laolaltă petice de povești care împreună alcătuiesc tabloul unor vieți smulse dintr-un tărîm necruțător. (The Observer)Tracy Chevalier stăpînește arta de a contura cele mai mărunte, mai dramatice povești ale oamenilor pe care, în trecut, istoria i-a ignorat.(Geraldine Brooks)
”Până la urmă au ajuns unul lângă altul. Bărbatul ţinea un con în mână, intr‑un fel degajat, din care pricepeai că repeta des gestul acela. Omul ăsta cunoaşte copacii, s‑a gândit Robert.
— Am numărat o sută doi paşi, a zis.
— Nouăzeci şi cinci, l‑a corectat bărbatul. Dar eu sunt puţin mai înalt ca tine, aşa că îmi ia mai puţini paşi. Estimez că trunchiul are nouăzeci şi cinci de metri – o sută dacă ar mai fi avut vârful. Nu‑i la fel de înalt ca arborii redwood de pe coastă, deşi e înalt oricum. Dar grosimea e extraordinară.
— Dar copacii ăştia redwood sunt diferiţi de cei de pe coastă?
— Ăştia nu‑s sunt redwood, a răspuns omul cu o fermitate de profesor. Să nu le mai spui redwood. Sunt sequoia. Aceeaşi familie, dar genuri şi specii diferite. Sunt mai groşi, dar nu la fel de înalţi ca redwood. Forma coroanei e diferită : ramurile de sequoia sunt mai scurte şi îmbrăţişează trunchiul, în timp ce la redwood ramurile superioare cresc ca nişte raze, iar cele de jos cresc în lateral şi apoi se apleacă. Iar acele – vezi?
S‑a aplecat să ridice o creangă ruptă.
— Complet diferite. La sequoia sunt ca un şirag de solzi. Redwood are acele plate, mai asemănătoare cu pinul. Şi conurile.
I‑a dat lui Robert un con verde, pe care‑l avea în mână ; era cam de mărimea unui ou de găină.
— La redwood conurile sunt mai mici ca astea – poate pe jumătate.
În această lecţie ţinută numaidecât, Robert a depistat un accent englezesc, bine cernut. Nu era accentul cuiva sosit recent din altă ţară, avea şi nuanţe spaniole şi trăda călătorii în multe locuri pe unde limba omului e trasă în direcţii diferite.
— Zona asta e mult mai uscată decât lângă coastă, unde cresc redwood, a zis Robert, vrând să întreţină conversaţia.
Omul a încuviinţat.
— Căldura deschide conurile, aşa încât seminţele ies. Uite‑aşa.
A ridicat un con maro, uscat, şi l‑a scuturat.
— Vezi, aproape că au dispărut seminţele.
A aruncat conul în tufe.
— Nu le pot aduna decât pe cele verzi.
— Asta faci dumneata? Le aduni?
Robert abia atunci a băgat de seamă că omul avea un sac la picioare. Bărbatul s‑a încruntat – dar chipul nu i s‑a schimbat mult, fiindcă avea oricum fruntea joasă şi încreţită înspre nas.
Ochii îi erau aşa de îngustaţi, că Robert se îndoia c‑o să le zărească vreodată adevărata culoare.
— Eşti cumva cu fraţii Lapham?
— Cu cine?
— Fraţii care au revendicat crângul ăsta. Lucrezi pentru ei?
Omul a arătat cu capul spre ceea ce se construia în spatele lor.
— Habar n‑am de toate astea. Eu am venit doar ca să văd copacii.
Bărbatul şi‑a ridicat sacul, a aruncat conul verde înăuntru, apoi s‑a întors cu spatele, s‑a aplecat şi a mai cules unul.
— Nici măcar nu ştiu ce‑i aia bowling, a adăugat Robert.
Celălalt s‑a oprit, apoi şi‑a înclinat capul uşor intr‑o parte şi a răspuns:
— Este cel mai ridicol joc posibil. Pui nişte lemne mici şi lunguieţe într‑o anumită ordine, apoi rostogoleşti o minge de lemn spre ele, ca să le dărâmi. Se pare că aceşti copaci nu sunt o distracţie suficientă pentru vizitatori; trebuie să existe şi alte atracţii, ca să‑şi facă de lucru.
Omul a întins mâna:
— William Lobb.
Robert i‑a strâns‑o.
— Aşa, acum ai de gând să mă ajuţi sau doar să‑ţi odihneşti ciolanele?
Au început cu copacul doborât, scotocind printre ramuri după toate conurile verzi pe care le puteau găsi. Conurile de sequoia erau diferite, le distingeai uşor de cele de pin. La fel ca ouăle de găină, erau rotunde la un capăt şi mai ascuţite la celălalt şi încăpeau bine în palmă. Solzii erau rânduiţi strâns unii în alţii şi le făceau să arate de parcă cineva desenase pe ele un model cu romburi.
Lobb era aşa de obişnuit cu conurile, încât Robert a fost uluit să afle că abia ce sosise şi el la Calaveras Grove ca să vadă sequoia uriaşi, cu numai câteva ore înaintea lui Robert. Însă în curând avea să descopere că Lobb era o enciclopedie ambulantă a plantelor. Văzuse atât de multe conuri cu seminţe la viaţa lui, încât atunci când găsea unul nou îl strecura firesc printre cele pe care le avea deja catalogate în minte, adăugând informaţiile şi comparându-le.
Robert a adunat jumătate de sac cu conuri din jurul copacului, apoi William Lobb a scotocit prin ele, scoţând câteva pe jumătate roase.
— Le‑au ronţăit veveriţele, i‑a explicat aruncându-le în tufe. Nu le aduna pe‑astea. Le expediezi aşa, şi ele‑ţi germinează în timpul călătoriei pe vas ori putrezesc.
Robert s‑a încruntat, zăpăcit de tot ce spunea Lobb, dar nu voia să pună prea multe întrebări. S‑a agăţat doar de ce era cel mai la îndemână.
— Veveriţele?
— Veveriţele de pin, creaturile alea mici şi gălăgioase pe care le vezi peste tot. Ascultă un pic şi‑o să auzi una.
Au stat nemişcaţi şi în curând a început o chiţăială într‑un pin de zahăr scund din apropiere. Robert şi‑a ridicat ochii şi a văzut veveriţa micuţă, cu blană roşcată, burtă deschisă la culoare şi o dungă întunecată separând cele două culori.
— Strică prea multe conuri, a zis Lobb aruncând cu unul pe jumătate mâncat spre veveriţă, care a tulit‑o într‑o clipă.”