de Aurora LIICEANU
Fiul lui Vladimir Nabokov spune, pe bună dreptate, că Vrăjitorul, această mică povestire de numai 55 de pagini, scrisă în 1939, strămoaşa Lolitei, este un studiu al nebuniei. De ce studiu? Pentru că nebunul este cel care îşi analizează trăirile psihice, stările viscerale care-i însoţesc pasiunea obsesivă pentru o fetiţă. Ca un păianjen, el construieşte o plasă în care, cu simţurile crescându-i până la intensităţi insuportabile, speră să-i cadă pradă fetiţa. Acea fetiţă pe care-o vede dându-se pe rotile într-un parc. 
Proiectul lui de a-şi satisface obsesia are suişuri şi coborâşuri, speranţe şi disperări. Deşi, „învăţase să-şi tempereze dorinţa şi se resemnase ipocrit cu ideea că doar un foarte norocos complex de împrejurări, doar o mână de ajutor dată din greşeală de soartă putea avea ca rezultat o aparenţă de-o clipă a imposibilului”, el, bărbatul vârstnic, trăia spasmodic gândul apropierii finale de pradă. De fetiţa, pe care o dorea cu ardoare, visând extazul. Gesturile ei, ale unei fetiţe de doar doisprezece ani, îi hrănise constant obsesia. „Coapsa ei dezgolită de fluturarea fustei”, „ochii ei de un cenuşiu deschis”, „mâinile rozalii”, „ legănarea ritmică a braţelor”, „gleznele delicate”, totul îl înnebuneau, ajungând la paroxisme aproape de nestăpânit. Impulsul lui secret era mai puternic ca raţiunea, iar „nebunia tăcută, eroarea evidentă a obsesiei era liberă şi autentică când înflorea în limitele fanteziei”.
El, obsedatul, nebunul, cântărea în gând transformările fetiţei care „alungindu-se înspre feminitate, nu va mai putea nicicând să despartă, în conştiinţă şi memorie, propria ei dezvoltare de cea a dragostei lor, amintirile din copilărie de amintirile tandreţei masculine”. Acest lucru visa el să se petreacă în timp, odată ce ea va fi alături şi cu el. Se întâmplă însă că, odată visul lui în care trecutul, prezentul şi viitorul se vor contopi, în care deliciile succesive ale fericirii lui cu ea, în patul lui, în viaţă să nu se realizeze.
Poate aşteptase prea mult, poate triumful delirului lui îl copleşise, poate că simţind „aroma adolescentină”, atunci când contempla excitat fetiţa care dormea, îl năucise, văzându-i „sânii aceia mici, ciudaţi, abia ghiciţi…sfârcurile ascuţite”. Sau, poate, mâna de ajutor dată de soartă nu greşise. Apar neprevăzute crâmpeie de oroare de sine. Şi asta nu e totul.
Povestirea lui Nabokov te face să înţelegi nebunia, să vezi ce este în capul unui nebun, dar nu mai mult. Te face să te uimeşti, nu de ce, ci cum se poate.Prada lui, fetiţa, iar fetiţa, prada somnului, schimbă totul. Azar Nafisi, cea care a scris Citind Lolita în Teheran, aminteşte în această carte afirmaţia celebră a lui Nabokov cum că „prima pulsaţie firavă a Lolitei”ar fi simţit-o în 1939 sau începutul lui 1940, când a fost internat într-un spital, cu o nevralgie intercostală. Poate că de aceea, fetiţa din „Vrăjitorul” nici nu are nume.